duminică, 30 decembrie 2012

Viața pe un peron de Octavian Paler

Eu cred că fiecare om are o frică, ca să nu-i zic fobie. Declar asta fără jenă și îmi permit să fiu mai îndrăzneață. Unii se tem de întuneric, alții de singurătate. Câți oameni, atâtea frici... Faptul că avem anumite temeri ne caracterizează că suntem slabi, vulnerabili și de fapt foarte mici (în comparație cu timpul cosmic, eternitate, univers). Nu știu cum voi, dar cred că ceea de ce mă tem eu este comun fiecăruia. Mi-e frică la nebunie de moarte! Recunosc acest adevăr, deși știu că este inevitabil. Am început această mică confesiune pentru a-mi ușura trecerea la cea care mi-a trezit aceste gânduri fantome. Este vorba despre cartea Viața pe un peron. Această scriitură pot spune, mi-a încununat anul 2012, un an în care lectura a jucat un rol decisiv în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.
 Dacă cărțile sunt scrise pentru a deștepta în oameni ceva profund, a le sugera un anumit adevăr, a-i încuraja în viață, atunci această carte este un tezaur. Începând cu titulul grăitor, Viața pe un peron este o odă dedicată singurătății și fricii. Personajul central, un profesor de istorie trece prin mai multe experiențe (pasiuni), se ciocnește cu o realitate insuportabilă în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur (inclusiv și pe el la moment). Omul decide să fugă, trezindu-se astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Sigur că avem în față o parabolă, dacă nu un mit, Paler fiind amator de mituri și filozofii. Parabola vieții unui om care-și conștientizează nimicnicia. Peronul este locul simbolic al așteptărilor. Locul care ne oferă o alegere - să mergem înainte sau să rămânem pe loc. Pe acest peron misterios profesorul de istorie întâlnește un alt personaj plin de îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugi-se și ea de o realitate denaturată în care îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă așteptare, de fapt o mare singurătate. O singurătate în doi. În continuare asistăm la un șir de confesiuni teribile și delicate. Fantezia se împletește cu realitate. Cobrele și mangustele, îmblânzitorii și victimele, construiesc peisajul inedit al cărții Viața pe un peron. Această carte eseu, este, cred eu, o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții. Există sau nu un alt început noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm. Să așteptăm dar, fiecare pe peronul său. Iar până vine trenul eu vă spun: lectură plăcută!

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Gesturi (trilogia nimicului) de Emilian Galaicu - Păun

A fost odată un scriitor. Un scriitor ambiţios. Un scriitor care avea un vis - să scrie un roman. Un roman fără personaje, fără subiect, fără teme concrete. Un roman despre nimic. Acest scriitor a ales să scrie romanul începând de la un gest, o mică forţare, cea de a lua condeiul în mîină şi a începe jocul. Căci ce este, dacă nu un joc de cuvinte, sensuri şi intertexturi. Un iureş de aberaţii (să-mi fie iertată îndrăzneala) la prima vedere, un bâlci de experimente şi cinisme. Astea le-ar observa un cititor care încă nu a dat mîna cu arta postmodernistă. Eu fiind o fire pregătită pentru tot ce e nou şi atractiv am apreciat talentul scriitoricesc al poetului (căci pînă la urmă tot poet rămâne - Gălaicu-Păun). 
Dacă e să începem de la o normă postmodernistă în care logosul însuşi îşi pierde supremaţia, fenomen explicat prin aplicarea deconstructivismului ca modalitate de lectură, atunci romanul aşa-zis pornografic  - Gesturi este o bombă cu mecanismul închis. Sugestiv în acest sens este motto-ul cu care începe micro-romanul. Gălaicu-Păun se referă la Flaubert care vroia să scrie un roman despre nimic. Un roman care să se susţină doar prin stil. Adevărul e că n-a mai scris romanul acesta... 
Această măreaţă ambiţie a avut-o pare-mi-se şi scriitorul basarabean. Lipsa subiectului bine închegat, absenţa personajelor denotă o atitudine curajoasă în literatura noastră sărăcită de timp. Există un EL care încearcă să fugă de ceva, cineva şi care se autocunoaşte datorită unor gesturi. Gestul, în viziunea autorului este superior cuvîntului. Gestul mîinei care scrie, a mîinei care atinge femeia, a mîinei care avertizează. Este imposibil de povestit această carte. Este şi inutil. Trebuie cred să posezi un oarecare exhibiţionism cerebral pentru a scrie o astel de carte (cărticică - 89 pag). Dacă e să accentuez ineditul din această scriitură atunci e cazul să menţionez o întreagă teorie a gesturilor pe care Gălaicu-Păun o creionează. Nu scapă nici temele abordate subtil şi parodic: banalul, temporalitatea, mitul androginului, complexele sexualităţii, toate fiind specifice contemporaneităţii. 
Am să parafrazez aşa cum a facut scriitorul spunând că ,,la început a fost gestul". Eu cred că la început a fost lectura.  Deci, lectură plăcută!

marți, 13 noiembrie 2012

Totentanz sau Viaţa unei nopţi (Jurnalul menajerei) de Claudia Partole

M-am răsfăţat cu o carte nemaipomenit  de sinceră şi ,,demachiată". O  carte bună pentru cei care pornesc la muncă în Italia, Spania, Russia, or alta ţară de ,,vis". Jurnalul menajerei, cum îl numeşte însăşi scriitoarea este un roman tragic al omului plecat în străinătate. Eroina, o femeie inteligentă, cu studii, ajunge să lucreze la negru în casa unor italieni de rând. Umilită, obosită, purtând în piept dorul mioritic de casă,  femeia se refugiază prin scris. Romanul în întregime descrie o singură noapte, fărâmiţată pe ore, timp în care menajera veghează stăpâna (devenită între timp prietenă) care a murit. Noaptea pare a fi fără de sfârşit. O noapte zbuciumată de amintiri şi regrete. Eleganţa feminină a frazei se îmbină armonios cu duritatea expresiilor ce sondează viaţa migranţilor plecaţi de voie sau de nevoie. ,,Străinia spulberă noţiunea şi sentimentul de sărăcie pe care le ai acasă. Atunci când te simţi străin într-o lume bogată, civilizată, curată, unde ştii că nu ai un ungher al tău, unde nimeni nu te aşteaptă...Atunci ţi-e dor de ceea ce era al tău - fie acesta şi lipsit de semnul nobleţei, profan, înămolit în nimicuri lumeşti, dar care te acceptă, chiar dacă te umileşte pe dinăuntru." Am reprodus un fragment din romanul Claudiei Partole pentru a sugera celor care sunt prieteni cu cartea că este un roman nostalgic de frumos. Dorul, înstrăinarea, prietenia, munca, singurătatea sunt nişte teme dezvoltate cu mult har de scriitoare. În nici o carte citită până acum nu am găsit atâtă actualitate şi atâtă durere. Deşi pe alocuri scriitoarea face abuz de inserţiuni proverbiale, citate, fragmente din jurnalul prietenei...romanul nu pierde din naturaleţe. În ,,Viaţa unei nopţi" am regăsit de fapt viaţa unui om într-o ţară care te face să crezi că ziua şi noaptea sunt identice. Lectură frumoasă!

marți, 2 octombrie 2012

DIAVOLUL ESTE POLITIC CORECT de Savatie Baştovoi


,,Camus spunea că sinuciderea e o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. Acceptă că eu poate sunt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă decât să trăiască o viaţă de rahat”

Am evidenţiat această frază fiindcă m-a revoltat. Cred că laşitatea nu este o atitudine, iar viaţa merită trăită după cum ţi-o creezi. Realitatea este că tot mai mulţi oameni refuză să lupte, se lasă ispitiţi de nefiinţă. O replică la această boală a zilelor noastre ne-o oferă ieromonahul scriitor - Savatie Baştovoi. Cartea ,,Diavolul este politic corect” este după mine o profeţie dură a unui viitor posibil. Un viitor în care oamenii vor avea limita de existenţă 65 ani, după care vor fi eutanasiaţi (interesant termen, m-a dus cu gândul la insula lui Euthanasius). Un viitor în care politicienii mor împuţiţi iar lumea virtuală este unica lume fericită. Eroul cărţii este un ratat însingurat, Iacob Kohner – personajul tipic zilelor noastre. Iacob are un blog, îşi petrece timpul discutând pe internet şi mâncând cârnăciori delicioşi... Iacob este fiecare dintre noi. Un simbol al influenţei falselor valori. Personajul evoluează, redescoperă umanul, se lasă cucerit de divinitate. Îmi pare straniu că o astfel de carte a fost scrisă de un ieromonah, fiindcă m-aş fi aşteptat la un subiect mai catifelat din partea unei feţi bisericeşti.
        Într-adevăr am citit o carte necruţătoare, colţată şi extrem de iute. Scriitorul a avut marele har să îmbine marele paradoxuri existenţiale, să mustre şi să înveţe aşa cum ar face o parabolă biblică. Apreciez faptul că scrierea nu face abuz de religios, ci doar sugerează unele nuanţe spirituale. O notă aparte o comportă limbajul cărţii, fraza scurtă şi accesibilă oricui. Dacă m-aţi întreba cărei specii literare poate fi atribuită cartea, aş ezita să răspund. Este ceva între Divina Comedie de Dante şi Don Quijote de Cervantes. Diavolul este pilitic corect îmbină pagină cu pagină albul şi negrul, binele şi răul, adevărul şi minciuna. Chiar daca politic (amoral şi josnic), diavolul este corect, adică inuman, în plan spiritual acesta pierde lupta. Opera dlui Baştovoi mi-a amintit o frază care spune că nicaieri nu veţi vedea mai fardată mizeria umană ca şi in politică. Recomand să lecturaţi această carte, să trăiţi revelaţia umanului, să ştiţi a alege libertatea şi dragostea. Lectură baştoviană!

luni, 24 septembrie 2012

LĂTRÂND LA LUNĂ de Aureliu Busuioc

E toamnă-n calendar, e toamnă în suflet şi gânduri. Toamna nu doar se numără bobocii, ci se mai şi citeşte. Eu citesc. Citind îmi pun întrebări, cred că e util să mai rumegi uneori cele scrise pe hârtie. O întrebare care mă face curioasă ţine de faptul dacă există o carte a anotimpurilor? O carte care e bine să fie citită iarna, o carte pentru primăvară, pentru vară... Eu mi-am găsit o astfel de carte. O cărţulie amuzantă şi totodată tragică, captivantă şi nepretenţioasă. Intitulat ,,Lătrând la lună", romanul lui Aureliu Busuioc deschide spaţii largi de meditaţie pentru fiecare cititor. Alcătuită din cincisprezece capitole, cartea descrie viaţa cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Viaţa unui câine. E surprinzător, nu? Personajul principal, cel care ni se confesează este un câine din speţa şoricarilor, un câine gânditor - Enrique. Făcând parte dintr-o familie de intelectuali, câinele este şi el unul inteligent (spre exemplu atunci când vorbeşte cu versuri bacoviene). Mi-a părut interesantă perspectivă eului narant. Scriitorul se preschimbă în câine, iar câinele în scriitor. O face pentru a descrie aventura vieţii sale. Începând cu copilaria, tinereţea, prima iubire (cânească), subiectul cărţii cuprinde o întreagă filozofie a existenţei unui necuvântător. E foarte educativă cartea, e binevenită pentru toate vârstele, e menită să-i sensibilizeze pe cei care se numesc oameni, deşi uneori acest cuvânt pare a stârni controverse. Eu iubesc animalele, iubesc aceste mici fiinţe care ne fac viaţa mai frumoasă, care trăiesc alături de noi ani la rând, care ne iubesc şi ne sunt fideli (mai fideli deseori decât oamenii). Citind ,,Lătrând la lună" m-am lăsat cucerită de umanismul unui câine, de finele observaţii aduse de acesta la adresa stăpânilor săi (deşi aici apar iar controverse, nu sunt ei oare mai stăpâni pe noi?!). Recomand acest roman confensativ, deosebit de creaţiile cunoscute ale dlui Busuioc, unic ca mesaj şi tehnică literară. Lectură frumoasă!

duminică, 9 septembrie 2012

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.

Îmi este foarte greu să scriu despre cărţile care cu adevărat îmi plac, care mă cuceresc şi mă depăşesc. Am lecturat romanul eliadesc ,,Noaptea de Sânziene" de două ori, cred că dacă aş face-o pentru a treia oară tot aş găsi ceva nou şi subtil. Se spune că titlul iniţial al romanului era ,,Pădurea interzisă", locul care atrage printr-un mister indescifrabil. Această carte la fel ca acea pădure interzisă te invită în necunoscut, te face să te opreşti în faţa oglinzii propriului suflet şi să te cauţi aşa cum ai fost la începuturi. De ce a ales Eliade anume sânzienele? Posibil deoarece acea noapte este una misterioasă, este perioada când cerurile se deschid...Subiectul operei cuprinde doisperezece ani (1932-1946), un timp de mari schimbări sociale, politice dar mai întâi de toate spirituale. A fost un timp al căutarilor. Un timp crud. Lupta cu timpul istoric (deci efemer) este de fapt tema centrală a cărţii. Eroii acesteia sunt nişte revoltaţi, nişte intelectuali ce nu se încadrează în circuitul banal al lumii. Cel mai interesant personaj -  Ştefan Viziru, un alter ego al scriitorului, trăieşte  o dramă personală revoltatoare. Îndrăgostit de două femei, Ileana şi Ioana, Ştefan îşi pierde identitatea, echilibrul masculin atât de necesar în acele timpuri. Dorinţa obsedantă a acestuia era să poată iubi ca sfinţii, mai multe fiinţe odată. Celelalte personaje sunt construite parcă cu scopul de a oferi sfaturi şi a-l învăţa pe Ştefan să trăiască cu adevărat. Bunăoară Biriş, un intelectual tuberculos şi laş pe alocuri îi spune monumentala frază :,,Mă platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!..." Aceasta ar fi una din opiniile reflectate în carte. Toate cele existente pe pământ sunt absurde. Omul nu poate citi semnele, sacrul camuflat în profan. Omul de rând, omul modern îşi ratează viaţa. Întotdeauna m-a preocupat problema timpului, faptul că el nu poate fi oprit. Eroii din opera lui Eliade îşi găsesc refugiul din timp în cele mai stranii feluri. Ştefan Viziru se ascunde într-o cameră de hotel deoarece îi aminteşte de camera Sambo din copilărie. Ioana se refugiază din timp prin lectura. Vădastra, cel mai grotesc personaj, o face atunci când îşi pune masca de ofiţer, furată de la Băleanu. ,,Noaptea de Sânziene" nu este un roman social, aşa cum ar părea la prima lectură, nici un roman de dragoste, mai degrabă este un roman filozofic. Este încununarea tuturor cărţilor în una - totală, majoră. Îl regăsim aici pe istoricul religiilor, pe intelectualul  rafinat, pe omul plictisit de istorie. Cred că această carte este mai întâi de toate un răspuns, un răspuns -  expresia romancierului din labirint. Nu aş recomanda acest roman unui cititor neiniţiat, crud în materiede filozofie eliadească. Înainte de toate ar trebui citite multe lucrări similare, ajutătoare de genul ,,Sacrul şi profanul" de M. Eliade. Doar astfel taina cărţii ar putea fi pipăită. Nu mi-am propus să narez subiectul acestei cărţi, ar fi ridicol şi inutil deoarece fiecare cititor îşi va alege subiectul său de importanţă. Aş vrea să rezum cele spuse cu o frază genială din roman : ,,Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase - ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii."
Lectură frumoasă!


marți, 4 septembrie 2012

Şi a fost noapte... de Aureliu Busuioc

Ultimul meu roman citit de Aureliu Busuioc a fost undeva prin clasa VII-a, având un titlu simbolic ,,Singur în faţa dragostei”. Nu ştiu dacă am înţeles prea multe atunci, cred că era o lectură prematură, mintea mea visa la Robinson Crusoe şi Tom Sowyer. După o frumoasă perioadă de timp am hotărât să mă reîntorc spre lectura operelor lui Aureliu Busuioc. Cartea am procurat-o de la o librărie Cartier (era la reducere)...
Romanul intitulat ,,Şi a fost noapte...” este o noutate pe arena literară contemporană. Compusă simetric din şapte capitole, cartea zugrăveşte realităţile crude ale celui de-al doilea război mondial desfăşurate într-un sat bulgăresc B. Protagoniştii romanului sunt diferiţi ca naţionalitate dar se înrudesc sufleteşte. Lenţa, o tânără bulgăroaică şi Werner, de origine austriac trăiesc o frumoasă şi scurtă poveste de dragoste, fiind despărţiţi de eliberatorii ruşi. Este ceva în acest roman care mi s-a asociat cu drama ,,Păsările tinereţii noastre”. Spiritul dreptăţii, dorul de frumos şi sfânt, bunătatea omului simplu, jertfa sunt acele componente care îmbogăţesc substanţa epică a romanului. Deşi cruzimile războiului sunt înfiorătoare, bunătatea omului le învinge pe toate. Mi-a părut frumos mesajul romanului. Dragostea este cea mai mare forţă din univers. După doisprezece ani de despărţire protagoniştii se reîntâlnesc, acum pentru totdeauna. Simplitatea frazei, numărul mic de personaje, linia de subiect abordată semirealist îmbracă un ideal artistic şi uman specific dlui Busuioc. E frumos să dedici un roman soţiei, e frumos să scrii în numele a ceea ce crezi că poate fi veşnic, e frumos să oferi modele atunci când acestea sunt rarisime. Mulţumesc scriitorului pentru o carte bună!

joi, 9 august 2012

Romanul ,,Nana” de Emile Zola

O tempora! O mores!
Din obișnuință în ultimul timp alegeam cărțile care-mi păreau deosebite, care emanau o lumină de spiritualiteate și cultură. Recent din lipsa unei biblioteci la îndemână am început să citesc romanul Nana. M-a atras de fapt numele scriitorului. Îmi doream ceva în stil francez, ceva diferit de lecturile anterioare. Într-adevăr romanul este unul scandalos. Știam încă din băncile universitare soarta deosebită a scriitorului francez - Emile Zola, care a revoluționat literatura universală prin naturalismul migălos. Opera acestuia era etichetată cu epitetele - grosolană, respingătoare, imorală. De fapt astfel poate fi calificat și romanul Nana. Acțiunea operei este dinamică datorita eroinei sale – o curtezană cu mare priză la barbați. Scriitorul aduce în scenă în modul direct o femeie depravată, vanitoasă care cucerește doar prin aspectul fizic incendiar. Mi-a părut interesantă poziția demnă a unei femei conștiente de josnicia sa. Este aici în miezul ideilor o nuanță psihologică greu de priceput la prima lectură.


Zola abordează teme tabu pentru acea perioadă: sexualitate, viciul, bolile contagioase, viața ascunsă a aristocrației pariziene, prostituția. După mine multe nici nu s-au schimbat, aceleși năravuri dar alți oameni... Revenind la subiect, am remarcat faptul că aventurile acestei curtezane devin obositoare dar nu plictisesc. Inițial Nana pare îndrăgostită de un artist ratat, după care își alege drept îngrijitor un bursier bătrân, un conte religios, un copil din lumea bună, șirul poate continua la nesfârșit.  În urma acestor relații dubioase bărbații sărăcesc iar Nana devine tot mai josnică. Dacă este ceva uman și pozitiv în acest personaj feminin, atunci e doar conștiința meternității. Copilul din flori pe nume Louiset o face să-și amintească că e femeie. Structurat pe capitole (XIV), romanul creioneză în stil naturalist o societate bolnavă, o societate în care moravurile lipsesc sau se lasă dominate de viciu. Zola aranjează firul epic într-o permanentă ascendență. Nana se îmbogățește fabulous, ajunge să trăiască în lux, este respectată, iar doamnele din societatea înaltă îi mimează ținutele. În continuare  - eșecul! Singurătate, boală, moarte. Care este morala acestei cărți fiecare cititor în parte o va defini. Concluzia mea: a fost o lectură colorată, neobișnuită, interesantă. 

miercuri, 1 august 2012

ÎNTOARCEREA DIN RAI de Mircea Eliade

Întors din India, Mircea Eliade era recunoscut drept scriitor talentat, îndeosebi după succesul publicării romanului exotic Maitreyi. Aerul bucureștean  în care acesta și-a pulverizează brusc personalitatea l-a marcat să scrie un alt tip de roman, un roman epic care va evoca trăirile unei generații de intelectuali ratați. Aspirațiile, frământările și absurditățile unor indivizi inteligenți sunt descrise într-o manieră trăieristă, psihologizantă. Începutul  romanului mi-a părut plin de naturalețe și sinceritate. După o unire carnală personajul masculine Pavel Anicet se simte obosit de prezența femeii iubite. Această oboseală vine din frica de a nu-și pierde libertatea, de a putea fi singur. În continuare naratorul introduce fragmentarismul nuvelistic reușind astfel să ne prezinte lumea interioară a fiecărui personaj. Dintre aceștia se evidențiază : David Dragu – un scriitor în devenire, Emilian – membru de partid, Jean Ciutariu – intelectual cu carte, Ghighi – femeia părăsită, Petre – muzician rafinat. Această generație de tineri trăiește într-o epocă de mari schimbări pe plan social-politic, schimbări care vor devein decisive pentru fiecare spirit cu idei de ascensiune. Problematica romanului este semnificativă îndeosebi prin faptul că ne prezintă aspecte autobiografice din viața scriitorului. Îndrăgostit de două femei (Sorana Țopa și Nina Mareș), Eliade trece printr-o acută criză  sentimentală. Același destin îl parcurge personajul Pavel Anicet atunci când se abandonează prin moarte. Nu cred că intenția scriitorului a fost de a crea anumite personaje vii, mai degrabă de a transmite niște idei prin intermediul lor. Am remarcat de astfel preferința eliadească pentru personajul masculin (de obicei intelectual) care suferă un destin deosebit. Femeia este mai mult un decor necesar. În mai toate romanele sale Eliade construiește personalități complexe, unice. Întoarcerea din rai este înainte de toate trezirea la realitate, abandonarea visurilor juvenile, încercarea de a se identifica în viața concretă. Drama fiecărui personaj în parte este drama unui singur om. Revoluția, pierderea paternă, însingurarea, moartea, sunt principalele motive de trezire la realitate. Într-o societate profană și  mediocră raiul se descompune devenind vis. Planul tripartit al romanului reliefează permanenta căutare de sine. Lecturând aveam impresia că urmăresc un film modern, evenimentele rupte din context impunându-mă să ghicesc fiecare intenție a naratorului. Întoarcerea din rai este o carte cu multe idei subtile, gânduri care hrănesc setea de cunoaștere și afirmare. Un roman frescă, un roman eseu, un roman tensiune. Încă mai trăiesc această carte, nu mă pot desprinde de arderea devoratoare a talentului eliadesc. Consider că acest roman invită insistent la stimularea gândirii așa cum  -  a citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri. Lectură frumoasă!

luni, 30 iulie 2012

,,Idiotul'' de Fiodor M. Dostoievski


Umilința e o forță uriașă



Considerat inauguratorul romanului social-filozofic rus, Fiodor M. Dostoievski este creatorul unor opere epatante prin desăvârșire. Proza lui Dostoievski este expresia compasiunii, manifestarea celor mai nobile porniri pe fundalul unei societăți depravate. Scriitorul ilustrează personaje deosebite, tipologii nemaiîntâlnite și sihastrice. Reprezentativ în acest sens este romanul de maximă genialitate ,,Idiotul” (1868), publicat pentru prima oară in revista Russky Vestnik. Începând cu titlul original și expresiv, scriitorul ne aduce pagină cu pagină viața burgeziei ruse măcinată de intrigi și lașități. Printre acești oameni mici și deposedați de morală, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este unicul suflet onest. Introdus în societatea înaltă datorită titlului său de prinț (sărac), Mîșkin este văzut de ceilalți drept o ființă slabă și lipsită de caracter. Adevărul e că cel mai puternic personaj din întregul roman este totuși Mîșkin.
 Stranietățile familiei Epancin în care Elizaveta Prokofievna este dornică să-și mărite cele trei fete conferă romanului ceva din vizionarismul miniatural francez. Un rol important în opera îi revine dialogului, lungilor scene de pe terasa familiei generalului unde foarte subtil sunt discutate probleme cu tentă morală, etică și socială. Dintre personajele din tabăra celor insensibili și slabi mi-a atras atenția cuplul Rogojin și  Anastasia. Forța care conduce aceste fiinițe fragile la autodistrugere este una nesăbuită. Rogijin iubește în felul său: lumesc și obișnuit. Anastasia se simte vinovată din cauza lipsei de puritate, tinde să se sacrifice în numele unei iubiri superioare. Cel mai delicat și aparent nepretențios știe să iubească Mîșkin. Acesta este purtătorul unei iubiri creștine, liniștite, monahicești. Lumina sa - Aglaia îi este de fapt proiecția propriei sale imaginații creatoare care îmbracă ființa în calități ce aceasta nu le posedă. Mă întreb, oare de puține ori noi, oamenii, în cautarea noastră de împlinire, imaginăm ființele dragi alt fel decât ele de fapt sunt…

 Complexe și contradictorii, personajele dostoievskiene (Lebedev, Ipolit, Rogojin, Varia, Kolia), aparțin diferitor pături sociale, dar sunt unite prin aceeași micime sufletească. O temă care guvernează romanul este boala. Inițial bolnav este considerat prințul care suferă de idioțenie cruntă încă din timpurile uceniciei, totuși bolnave sunt celelalte personaje. Bolnave de mediocritate, de avuție, de parvenitism, de minciună acestea constituie de fapt o frescă a societății din toate timpurile. O scenă care m-a impresionat prin forța de sugestie spiritual – umană este vizita prințului în casa sumbră a lui Rogojin. Tehnica vizionarismului dostoevskian excelează prin puterea de a transmite anumite adevăruri fundamentale (unitatea spiritelor). Aflați sub misterioasa pictură ce îl înfățișează pe  Isus crucificatul fiecare personaj se vede pe sine, își dezgolește sufletul. În acel unic moment are loc apropierea de diviniate. Nici Don Quijote cel nabun și naiv, nici Jean Valjean însetat de adevăr, nici chiar suferindul Werther nu pot fi comparați cu idiotul lui Dostoievski. Originalitatea acestui tip uman este izbitoare (cel puțin pentru mine), poate din cauză că îmi pare imposibilă existența unui astfel de om. Noi, modernii, copii blugilor și facebook-ului suntem plămădiți dintr-o stofă mult prea comercială. În loc să gândim noi, gândurile ne gândesc. Mîșkin a știut să-și păstreze intactă ființa, să gândească smerit, înțelept. Sfârșitul tragic al romanului are capacitatea de a sensibiliza cititorul, de a-l invita la meditație. Sfatul meu ar fi să citiți în original pentru că astfel mai ușor ve-ți putea surprinde tensiunea psihologică din roman. 
 Consider că orice apreciere a acestei cărți ar fi de prisos, au făcut-o mulți alții înaintea mea, vreau doar să amintesc o frază dostoievskiană celebră în care mă regăsesc completamente: ,, [...] în orice idee genială, ori nouă, sau în orice idee, cât de cât serioasă, ce încolțește în capul unui om, există un ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel și chip să explici această idee vreme de treizeci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care, în ciuda străduințelor tale, nu va voi să iasî din cutia ta craniana și va zace mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale’’. Lectură ușoară!                                                                                              


 Ecranizarea romanului 1958



sâmbătă, 30 iunie 2012

,,O scrisoare de dragoste'' sau ,,Soarta unui arivist'' de Mihai Drumeș

Abia am lăsat din mîini cartea care m-a cucerit instantaneu. O scrisoare de dragoste este un titlu care inițial mi-a atras atenția, și fiindcă în zilele noastre îmbibate de materialism practic nu se mai scriu scrisori, m-am gândit să citesc opera unui scriitor mai puțin cunoscut. Mihai Drumeș a schimbat într-un fel cuminte și nepretențios oglinda literaturii române, mai întâi prin operele sale teatrale, după care prin romanele sale de gen bestseller (Invitația la vals, Elevul Dima dintr-a șaptea, Cazul Magheru). Faptul că scriitorul a trăit într-o epoca de mari schimbări și pasiuni i-a influențat cu prisosință destinul literar. Narațiunea romanului se desfășoară pe fundalul a două confesiuni, una este cea a personajului masculin - Dinu Gherghel, alta a personajului feminin - Anda Brădeanu. Tineri, frumoși, deștepți, se întreabă ce i-ar împiedica să fie fericiți? Sigur că viermele avuției care îl macină pe Dinu până la oase. Pentru avere, statut social și putere, bietul Sorel o părăsește pe Anda pentru o partidă mai bună - Jebs. Subiectul cărții este luat din viață, unul obișnuit și cu atât mai tragic. Mă întreb cât de naiv trebuie să fii atunci când alegi un portmoneu gros și nu o inimă mare?! Niciodată banii nu vor înlocui dragostea, senzația de a fi împlinit, de a savura momentele simple și pline de farmec împreună cu cel drag. Dinu înțelege acest adevăr prea târziu, destinul său e ruinat inevitabil. Doar moartea este o eliberare, și Dinu se aruncă în ea cu pasiune. Un sfârșit de gen wertherian, este alegerea scritorului care-și omoară personajele. Romanul O scrisoare de dragoste este o confesiune senzuală în care cititorul de toate vârstele se va lăsa copleșit. Un capitol aparte este viața în căsnicie a soților Gherghel, descrieri rafinate de comportamnet conjugal. Îmi pare bună această carte îndeosebi pentru noii căsătoriți. Vocea narativă de oferă unele recomandări interesante și utile. Doar iubirea adevărată ne învie, ne umanizează, ne face deosebiți. În rest toate sunt nimicuri. Această lecție de viață ne-o oferă frumoasa și trista scrisoare de dragoste. Până la o nouă lectură!




luni, 25 iunie 2012

,,O femeie și un bărbat'' sau ,,Adam și Eva'' de Liviu Rebreanu

  Eu cred că există suflete pereche, cred în faptul că un singur bărbat e predestinat unei singure femei. Toate încercările omului pe pământ se rezumă la găsirea celuilat. Deși pare a fi un ideal, eu sunt convinsă. În rest toate sunt niște rătăciri ale ființei care nu vrea să vadă acolo unde e lumină. Lectura romanului ales după câteva recomandări mi-a întărit această credință. Am citit  Adam și Eva dintr-o răsuflare, dintr-un vârtej sufletesc. Este o carte în care pasiunea se îmbină cu viața, dragostea cu suferința, existența cu moartea. Nu l-am recunoscut pe Rebreanu în acest roman, romanul de altfel preferat al scriitorului. 
Dacă în Ion, Răscoala, Jar, socialul copleșește viața spirituală, atunci în acest roman atenția scriitorului se axează pe  dimensiunea metafizică a ființei. Mi-a plăcut această carte în care am întâlnit lumi exotice, lumi barbare, epoci revoluționare și moderne. Ceea ce unește toate aceste perioade diferite de timp este permanenta căutare a omului: dragostea. Personajul principal se reîncarnează în cele șapte vieți oferite de marele spirit, fiind ba păstor, ba scriptor babilonian, or senator roman...Toate aceste măști existențiale sunt doar niște modalități de a-și întâlni sufletul pereche. Toma Novac și Ileana refac cuplul mititc primordial, devin un tot întreg pentru o clipă, atunci când se regăsesc. Mă gândesc că fiecare om până la urmă aspiră să-și găsească perechea androginică, să-și simtă viața împlinită, căci mai presus de toate grijile lumești e iubirea. Sigur, cartea nu răspunde la toate întrebările existențiale, ea doar suscită spiritul, îl face să simtă mai intens și să gândească mai profund. Chiar dacă ar părea o absurditate, e frumos să crezi că undeva pe acest pământ  mai este cineva care te-ar înțelege dintr-o singură privire, te-ar învălui într-un singur cuvânt de dor. Pentru cei care știu că dacă dragoste nu e nimic nu e, această carte va fi o hrană de suflet.

duminică, 3 iunie 2012

ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ


I pant, I sink, I tremble, I expire.
PB. Shelley
Fiecare carte scrisă începe cu un motiv de coagulare a ideilor scriitorului într-un tot întreg. Unele cărţi au ca motiv central moravurile societăţii, dragostea, istoria, trecerea timpului, căutarea inspiraţiei, altele însă sedimentează un alt strat cu mult mai profund şi complex: omul.  O cartea citită dintr-o răsuflare, şi care mi-a întărit în mine ideea banalităţii lucrurilor înconjurătoare este scrisă de un evreu scriitor, de un scriitor măcinat de o boală incurabilă, de o boală care a motivat spre a scrie. Întâmplări în irealitatea imediată nu este un roman ordinar, un roman de acţiune, or, de intrigă tumultoasă. Este mai degrabă un roman - confesiune al unui tânăr bolnav care concepe realitatea oamenilor comuni altfel. Mi-a părut interesantă viziunea personajului narator care este atras de spaţii bolnăvicioase, de oameni neobişnuiţi şi acţiuni absurde. Omul prizonier al propriului corp, crizele adolescenţei, inutilitatea sufletului, bizareria şi frământările sunt ideile în jurul cărora planează discursul naratorului. Pentru cei care Bacovia este un model al liricii româneşti, romanul lui Max Blecher va fi o revelaţie. Valoarea unei cărţi constă în gustul ce şi-l lasă în sufletul cititorului. Întâmplările lui M.Blecher sunt de fapt intâmplările unui om care simte mai profund şi vede mai intens. A nu fi decât tu însuţi - iată ce ,,învaţă" acest roman. 

marți, 20 martie 2012

,,Ioana este criticul meu"


Cel mai bun roman al lui Anton Holban, Ioana, apărut în 1934 redeschide noi valori ale romanului românesc. Pricipiul disoluţiei personalităţii, prin excesul analizei, îşi află în romanul lui Holban o minunată exemplificare. În romanele lui A. Holban suntem izbiţi de o împrejurare pe care n-am constatat-o nici la Hortensia Papadat-Bengescu, nici la G. Ibrăileanu, nici la Camil Petrescu: nu mai are importanţă doar faptul că autorul joacă rolul unui personaj (deşi este adevărat: Holban intră în pielea lui Sandu), ci şi acela că personajul se complace tot mai mult în roluri de autor. Ştefan Gheorghidiu, în Ultima noapte..., atât de lucid în alte privinţe, ignoră totuşi cu desăvârşire că el, ca narator, scrie un roman.
Toţi eroii Patului lui Procust au, la rândul lor o mişcare de retragere în faţa scrisului: e nevoie de intervenţia autorului ca Doamna T. Sau Fred să-şi aştearnă experienţele pe hârtie. Sandu, în schimb, e conştient că scrie un roman şi vede în acest act raţiunea lui de a fi. Când naratorul unui roman este (sau pretinde că este), scriitor, cum se întâmplă la Anton Holban, ne putem întâlni cu o formă oarecum specială a genului, şi anume romanul în roman sau romanul unui roman (Manolescu 1981, 180) . Dincolo de analiza stărilor sufleteşti şi intimităţii Ioanei,  scriitura emanicipează prin prezenţa continuă a unor impresii din trecutul actualizat şi prezentul dedicat scrierii. Dacă pictorii impresionişti aveau ca principiu esenţial individualizarea luminei, atunci personajul – narator Sandu, se concepe mai întâi de toate datorita trăirilor interiorizate în timp. Naratorul ,,acţionează” mai mult pe fundalul conştiinţei, ridicânduse în lumina suprafeţei numai pentru a căuta prilejul să se scufunde iarăşi.
Drept fundal iniţial al unor evenimente nesemnificative exterior şi semnificative interior, naratorul alege Cavarna, aflat nu departe de Balcicul monden unde apariţia lui Sandu este urmată de satisfacţie, timpul diegetic nu este cel al povestirii ( Postu, 2008, 139). Cavarna este opusul, un loc uitat de lume, cu o frumuseţe discretă care  nu se face numaidecît remarcată şi care asigură scena ,,dramei” cuplului legat prin urzeala dragostei şi geloziei. Cuplul Sandu – Ioana se află proiectat pe pînza unui pictor foarte atent în alegerea paletei de culori : ,,Dacă aş fi pictor, aş picta -  şi aş fi ocupat pentru toată viaţa – înregul port Cavarna. Aş încerca să refac pe pânză întregul miraj”. Conştiinţa personajului devine asemenea unei oglinzi în care se răsfrâng toate zonele temporale oscilante în care s-a dedicat educaţiei sentimentale. Nu identificăm în roman un timp ciclic, ci unul contopit prin reflecţii şi amintiri. Subiectul dinamic practic lipseşte, interesul fiind sporit în urnărirea evoluţiei relaţiilor dintre personaje. Un roman fără societate, un roman psihologic şi analitic, Ioana cucereşte datorită fluxului sporit de subiectivitate, de analiză şi manierism francez.

Tehnica introspecţiei fiind una reprezentativă în acest sens. Ochiul interior analitic al personajului se confruntă cu prezenţa unor amintiri declanşate de o anumită impresie, uneori ,,nelămurită” vorbind despre amica madame Pitpalac, alteori o impresie percepută ca stare de spirit: ,,Alte impresii, alte tristeţi, întunericul cu straturi groase învăluia pământ şi apă”. Romancierul nu respectă timpul cronologic, el intercalează diverse scene din anumite momente care l- au marcat. Protagoniştii apar ca nişte eroi fără societate, trăind în limitele din afara existenţei lumeşti (Manolescu, 2008, 435). Lumea sentimentelor de dragoste, regret, gelozie devine pentru personajul – narator una totală: ,, Şi cînd gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încercsă reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face esenţialul rămîne intact”. Personajul de factură scriitoricească , Sandu, se complace prin chinul interpretării păcatelor cu ,,celălat”.
Analiza e cum s-a mai spus tipică romanului francez, dar modalitatea analizei nu e pur şi simplu cuprinsă în acea a psihologismului. Există între procedeele prozei psihologice, cîteva care se opun radical analizei. Încercarea de a transcrie fluxul conştiinţei în stare pură  este unul din ele. Căci de obicei, ,,analiza” a fost asociată cu literatura: cu o anumită tehnică de a prezenta viaţa interioară. Tehnica autenticităţii, Anton Holban o lega, de Proust. În Ioana, până şi motanul Ahmed doarme culcat pe Albertine disparu (Manolescu, 437). Este o tipicitate a romanului proustian în care predomină o viziune intelectuală, şi chiar artistică a lumii, şi a cărui construcţie  e rotundă, armonios geometrică. Timpul fix mai dificil de sesizat în roman este cel al scrierii: ,,Ioana e prea complicată ca să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii le fac numai prin sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui sunt cele mai multe greşeli...” Feminitatea Ioanei este deseori strivită de căutarea continuă a vinovatului rupturii. Firea interiorizată a lui Sandu este mai degrabă una distructivă de dragoste şi creatoare de carte. Naratorul evoluează de fiecare dată, asemeanea jocurilor lui Pygmalion cu Galateea. Scopul acestuia este după cum se confesa A. Holban în Testament Spiritual de a prezenta ceva adevărat fără a căuta să se exprime perfect (Holban, 1986, 118). Ioana este un roman static. Lectorul mediocru va prefera dinamicul, cel avizat va fi mulţumit de arta prezentării lumii lăuntrice. Bunul gust, dorinţa de a citi ceva profund şi subtil, curiozitatea de a pătrunde gândirea masculină, studiul intimităţii omului invită la lectura romanului. Cu Sandu şi Ioana intrăm în zodia cuplurilor care se dizolvă nu neapărat din incompatibilitate, ci dintr-o confruntare absurdă a orgoliilor. Această zonă abisală a cuplului iubirii este cea mai modernă în literatură, devenită oglindă în care se răsfrâng toate emoţiile şi toate reflecţiile.

Bibliografie:
Holban 1986: Anton Holban, reprodus în: Romanul românesc în interviuri, antologie, vol.II, par. I. Bucureşti 1986.
Manolescu 1981: Nicolae Manolescu, ,,Sandu scrie un roman”, în: Arca lui Noe, vol. II. Bucureşti, 1981.
Manolescu 2008: Nicolae Mnaolescu, ,,Sandu scrie un roman un roman”, în Arca lui Noe, Bucureşti, 2008.
Postu 2008: Postu Marin ,,Lecura romanului românesc modern” (eseuri). Chşinău 2008.


duminică, 12 februarie 2012

Secretul doctorului Honigberger

Niciodată nu aş fi crezut că există lumi paralele, că e posibilă o trecere în timp, că tot ce există de fapt e proiecţia  fidelă a gândurilor noastre. Acum cred. V-aţi simţit vreodată dincolo? V-aţi simţit privit de propriul eu? De parcă eşti o umbră captivă a timpului... Astfel de gânduri mai puţin obişnuite le datorez lecturii recente ,,Secretul doctorului Honigberger". Cred că nici nu e cazul să menţionez cine-i Marele scriitor. Un pelerin în lumea noastră, un deschizător de mituri şi viziuni noi, Mircea Eliade a fost şi va rămâne scriitorul meu preferat. Nu-i pot atribui acestui Om nici un calificativ, îmi pare prea puţin. Şi ca să nu vă plictisesc cu impresii elogioase, vă recomand o nuvelă incitantă, savuroasă şi filosofică. Subiectul este unul impregnat de taine, naraţiunea la persoana I (autenticitatea) face mai subtilă înţelegerea unor idei meditativ-psihologice. Personajul narator este un savant cercetător, invitat de o doamnă din lumea bună să-i cerceteze cazul soţului dispărut fără urmă. 
Eroul nostru se avântă cu mult zel, citeşte manuscrise în sanscrită, decodifică un limbaj incifrat, caută orice mijloc pentru a afla secretul doctorului ocultist Honigberger. Misterele se risipesc şi personajul-narator cunoaşte adevărata taină a doctorului. Acesta practica evadarea prin intermendiul somnului într-o altă lume şi într-un alt spaţiu. Lume numită Shambala îl ademeneşte pe fiecare om iniţiat în mistică şi ocultism. Lectură misterioasă! Încercaţi să vă găsiţi Shambala în adâncimile spiritului lui Mircea Eliade.