luni, 24 septembrie 2012

LĂTRÂND LA LUNĂ de Aureliu Busuioc

E toamnă-n calendar, e toamnă în suflet şi gânduri. Toamna nu doar se numără bobocii, ci se mai şi citeşte. Eu citesc. Citind îmi pun întrebări, cred că e util să mai rumegi uneori cele scrise pe hârtie. O întrebare care mă face curioasă ţine de faptul dacă există o carte a anotimpurilor? O carte care e bine să fie citită iarna, o carte pentru primăvară, pentru vară... Eu mi-am găsit o astfel de carte. O cărţulie amuzantă şi totodată tragică, captivantă şi nepretenţioasă. Intitulat ,,Lătrând la lună", romanul lui Aureliu Busuioc deschide spaţii largi de meditaţie pentru fiecare cititor. Alcătuită din cincisprezece capitole, cartea descrie viaţa cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Viaţa unui câine. E surprinzător, nu? Personajul principal, cel care ni se confesează este un câine din speţa şoricarilor, un câine gânditor - Enrique. Făcând parte dintr-o familie de intelectuali, câinele este şi el unul inteligent (spre exemplu atunci când vorbeşte cu versuri bacoviene). Mi-a părut interesantă perspectivă eului narant. Scriitorul se preschimbă în câine, iar câinele în scriitor. O face pentru a descrie aventura vieţii sale. Începând cu copilaria, tinereţea, prima iubire (cânească), subiectul cărţii cuprinde o întreagă filozofie a existenţei unui necuvântător. E foarte educativă cartea, e binevenită pentru toate vârstele, e menită să-i sensibilizeze pe cei care se numesc oameni, deşi uneori acest cuvânt pare a stârni controverse. Eu iubesc animalele, iubesc aceste mici fiinţe care ne fac viaţa mai frumoasă, care trăiesc alături de noi ani la rând, care ne iubesc şi ne sunt fideli (mai fideli deseori decât oamenii). Citind ,,Lătrând la lună" m-am lăsat cucerită de umanismul unui câine, de finele observaţii aduse de acesta la adresa stăpânilor săi (deşi aici apar iar controverse, nu sunt ei oare mai stăpâni pe noi?!). Recomand acest roman confensativ, deosebit de creaţiile cunoscute ale dlui Busuioc, unic ca mesaj şi tehnică literară. Lectură frumoasă!

duminică, 9 septembrie 2012

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.

Îmi este foarte greu să scriu despre cărţile care cu adevărat îmi plac, care mă cuceresc şi mă depăşesc. Am lecturat romanul eliadesc ,,Noaptea de Sânziene" de două ori, cred că dacă aş face-o pentru a treia oară tot aş găsi ceva nou şi subtil. Se spune că titlul iniţial al romanului era ,,Pădurea interzisă", locul care atrage printr-un mister indescifrabil. Această carte la fel ca acea pădure interzisă te invită în necunoscut, te face să te opreşti în faţa oglinzii propriului suflet şi să te cauţi aşa cum ai fost la începuturi. De ce a ales Eliade anume sânzienele? Posibil deoarece acea noapte este una misterioasă, este perioada când cerurile se deschid...Subiectul operei cuprinde doisperezece ani (1932-1946), un timp de mari schimbări sociale, politice dar mai întâi de toate spirituale. A fost un timp al căutarilor. Un timp crud. Lupta cu timpul istoric (deci efemer) este de fapt tema centrală a cărţii. Eroii acesteia sunt nişte revoltaţi, nişte intelectuali ce nu se încadrează în circuitul banal al lumii. Cel mai interesant personaj -  Ştefan Viziru, un alter ego al scriitorului, trăieşte  o dramă personală revoltatoare. Îndrăgostit de două femei, Ileana şi Ioana, Ştefan îşi pierde identitatea, echilibrul masculin atât de necesar în acele timpuri. Dorinţa obsedantă a acestuia era să poată iubi ca sfinţii, mai multe fiinţe odată. Celelalte personaje sunt construite parcă cu scopul de a oferi sfaturi şi a-l învăţa pe Ştefan să trăiască cu adevărat. Bunăoară Biriş, un intelectual tuberculos şi laş pe alocuri îi spune monumentala frază :,,Mă platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!..." Aceasta ar fi una din opiniile reflectate în carte. Toate cele existente pe pământ sunt absurde. Omul nu poate citi semnele, sacrul camuflat în profan. Omul de rând, omul modern îşi ratează viaţa. Întotdeauna m-a preocupat problema timpului, faptul că el nu poate fi oprit. Eroii din opera lui Eliade îşi găsesc refugiul din timp în cele mai stranii feluri. Ştefan Viziru se ascunde într-o cameră de hotel deoarece îi aminteşte de camera Sambo din copilărie. Ioana se refugiază din timp prin lectura. Vădastra, cel mai grotesc personaj, o face atunci când îşi pune masca de ofiţer, furată de la Băleanu. ,,Noaptea de Sânziene" nu este un roman social, aşa cum ar părea la prima lectură, nici un roman de dragoste, mai degrabă este un roman filozofic. Este încununarea tuturor cărţilor în una - totală, majoră. Îl regăsim aici pe istoricul religiilor, pe intelectualul  rafinat, pe omul plictisit de istorie. Cred că această carte este mai întâi de toate un răspuns, un răspuns -  expresia romancierului din labirint. Nu aş recomanda acest roman unui cititor neiniţiat, crud în materiede filozofie eliadească. Înainte de toate ar trebui citite multe lucrări similare, ajutătoare de genul ,,Sacrul şi profanul" de M. Eliade. Doar astfel taina cărţii ar putea fi pipăită. Nu mi-am propus să narez subiectul acestei cărţi, ar fi ridicol şi inutil deoarece fiecare cititor îşi va alege subiectul său de importanţă. Aş vrea să rezum cele spuse cu o frază genială din roman : ,,Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase - ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii."
Lectură frumoasă!


marți, 4 septembrie 2012

Şi a fost noapte... de Aureliu Busuioc

Ultimul meu roman citit de Aureliu Busuioc a fost undeva prin clasa VII-a, având un titlu simbolic ,,Singur în faţa dragostei”. Nu ştiu dacă am înţeles prea multe atunci, cred că era o lectură prematură, mintea mea visa la Robinson Crusoe şi Tom Sowyer. După o frumoasă perioadă de timp am hotărât să mă reîntorc spre lectura operelor lui Aureliu Busuioc. Cartea am procurat-o de la o librărie Cartier (era la reducere)...
Romanul intitulat ,,Şi a fost noapte...” este o noutate pe arena literară contemporană. Compusă simetric din şapte capitole, cartea zugrăveşte realităţile crude ale celui de-al doilea război mondial desfăşurate într-un sat bulgăresc B. Protagoniştii romanului sunt diferiţi ca naţionalitate dar se înrudesc sufleteşte. Lenţa, o tânără bulgăroaică şi Werner, de origine austriac trăiesc o frumoasă şi scurtă poveste de dragoste, fiind despărţiţi de eliberatorii ruşi. Este ceva în acest roman care mi s-a asociat cu drama ,,Păsările tinereţii noastre”. Spiritul dreptăţii, dorul de frumos şi sfânt, bunătatea omului simplu, jertfa sunt acele componente care îmbogăţesc substanţa epică a romanului. Deşi cruzimile războiului sunt înfiorătoare, bunătatea omului le învinge pe toate. Mi-a părut frumos mesajul romanului. Dragostea este cea mai mare forţă din univers. După doisprezece ani de despărţire protagoniştii se reîntâlnesc, acum pentru totdeauna. Simplitatea frazei, numărul mic de personaje, linia de subiect abordată semirealist îmbracă un ideal artistic şi uman specific dlui Busuioc. E frumos să dedici un roman soţiei, e frumos să scrii în numele a ceea ce crezi că poate fi veşnic, e frumos să oferi modele atunci când acestea sunt rarisime. Mulţumesc scriitorului pentru o carte bună!