La mulți ani mie!

A trecut încă un an. Încerc cumva să-mi amintesc prin ce s-a evidențiat, prin ce m-a marcat, dar nu pot. Prea repede a fugit. Am impresia ca s-a furișat fără ca eu să-l pot cumva opri. Eu niciodată nu am avut prețioasa trăsătură de caracter de a fi precisă, punctuală cu mine însumi. Nu mi-am cronometrat niciodată clipele fericite și nefericite, momentele plăcute și mai puțin. În acest an, mai mult ca oricând am fost ușoară, leneșă și sinceră. Mai ales sinceră. 

Așadar dacă e să rezum acest an prin câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: copil, înghețată. noapte, ceai (mult ceai), dor, Stănescu, întuneric, piele și joc. Interesant cum ar descifra Freud aceste cuvinte.

 Anul care a trecut ca și ceilați sunt ai mei, îi las pentru mine, nu-i dezbrac, nu încerc să le adaug sau să le știrbesc din plinul pe care mi l-au adus. Eu sunt o ființă fericită. Eu iubesc viața cu tot ce este ea. Eu, Dorina,îmi doresc în 2015 -  curaj.

De profundis

Întâlnirea mea cu moartea a avut loc în copilărie, undeva la aproape patru ani. Eram un copil nespus de curios, mă furișam peste tot, printre femei care spălau castroane, bătrânele care agățau bomboane și covrigi pe pomuri și vorbeau tare, alertat. Îmi amintesc ca prin ceață câteva chipuri ocupate sau cel puțin cu pretenția de a fi ocupate. Îmi amintesc costumul verde care statea jos, odihnindu-se, indiferent la tot ce se petrece în jur. Atunci, în naivitatea și inocența mea de copil nu înțelegeam de ce ceilalți sunt atât de grăbiți. De ce?

Au trecut anii. Am trecut eu prin ei. M-am întâlnit cu moartea acum. Am văzut-o altfel. Lipsită de orice farmec, nemiloasă și hapsână. Statornică. Când spun că m-am întâlnit cu ea, de fapt mint. M-am întâlnit cu golul care l-a lăsat în urmă. Noi toți avem morții noștri. Bunici pe care nu i-am văzut dar despre care cunoaștem din cele povestite, din fotografii galbene de timp, oameni apropiați sau îndepărtați care cumva au tras o culoare prin viața noastră și au dispărut. Eu asta cumva până mai ieri, digeram și luam drept datum, așa a fost. Iar faptul că nu am fost contemporană cu marea evadare, a diminuat durerea, lăsând doar un gust amar și o tristețe cuminte. Pe când ceea ce am trăit acum îmi stă piatră grea și apăsătoare pe inimă sau ce-o mai fi ea. Mi-e imposibil să trec prin mine faptul că asta e sfârșitul unui om. Mi-e greu fiindcă nu mă pot ascunde după tot felul de șiretlicuri religioase, adoptate de oameni pentru a avea un scut magic asupra inevitabilului. Nu mă pot acomoda cu ideea prelungirii de dincolo. Nu pot. De aici mi se trage suferința. Suntem mici și ușor de manipulat, spice arse de foc. Ne mascăm frica după tot soiul de ocupații, le oferim importanță și mergem mai departe. Fiindcă așa trebuie și fiindcă așa e omenește. În tot noianul asta, acele ceasornicului se îndreaptă spre ultima zi. Ea sta ironică și cu degetele-i lungi alege firele din care ne va coase eternitatea. Suntem atât de singuri.

Mâinile noastre cele de toate zilele

            Mâinile oamenilor sunt cele mai vorbitoare părți ale corpului. Ele poartă în palme nu doar greutăți știute, ci și poveri despre care se tace. Uneori în amalgamul de fețe și umbre încerc să mă detașez, să-mi redirecționez privirea, atunci privesc mâinile. Mi se întâmplă cel mai des în transportul public. Locul unde ești apropiat pentru o perioadă incertă de timp, respiri același aer, cu oameni pe care nu-i vei mai vedea niciodată. Așa e firesc să fie.

Sunt atât de diverse. Mâini obosite, nervoase, nerăbdătoare. Mâini puternice, îngrijite, echilibrate. Mâini leneșe, moi, liniștite. Mîini trudite, vinete, luate drept unealte de neschimbat pentru toată viața. Mâini tinere, fragede și chiar cumva poetice. Iar pentru ca buchetul membrelor superioare să nu fie atât de romanțios și trubadurist aș aminti aici de o specie aparte de  mâini. Murdare. Pătate. Slinoase. O singură privire la aceste podoabe omenești îți pot povesti epopeea celui care le poartă. Nu ai nevoie decât de  un pic de imaginație.

            Rar mi se întâmplă să întâlnesc mâinile pe care cel mai tare le admir și de la care nu-mi pot lua privirea. Ele sunt tandre. Aceste mâini îmi amintesc de pâinea caldă scoasă dintr-un cuptor strămoșesc. Mâini de mamă, sau de tată.  Iubitoare și luminoase ca razele soarelui.

  În eterna stare de a fi om, doar ele și numai ele, mâinile, ne sunt de ajutor. Ne îmbracă, ne hrănesc, ne șterg lacrimi. Uneori în momentele grele ne ajută să ne ridicăm. Să sărim. Ne ajută dacă ne găsim perechea portivită. Asta nu se compară cu alegerea unei perechi de mănuși. Mănușile pot fi schimbate. 

Un secret de femeie

S-a trezit dimineața cu gândul că vrea să-și cumpere jambiere. Și-a făcut ceaiul de mentă, a vărsat din neatenție zahărul pe masă și a început să caute un răspuns. De unde această dorință bizară de a avea niște jambiere... Le  vazuse la o adolescentă cu parul roșu, le văzuse la vitrina unui magazin, le văzuse într-un film de modă veche. Le admira felul în care acopereau piciorul de femeie. Mai ales picioarele frumoase, zvelte, săltărețe și cumva sigure pe fiecare pas. Da! De asta avea nevoie. În adâncul unor frustrări și regrete, își dorea siguranță și căldură. Ar fi perfect să fie de lână. Să poată ascunde atât cât este necesar pentru a părea elegant și nu alt cumva. Dar, acest veșnic dar... Nu le va putea îmbrăca niciodată. E o altă imagine de femeie pe care o vede purtând aceste simboluri ale eternului de zeiță. O altă Evă își va alinta picioarele, cu gesturi  leneșe și naturale, cu firescul care ei îi lipsea. O alta își va pune o fustă neagră, o umbră de parfum și va ieși din casă lăsând în urmă valul unei vechi promisiuni. Iar atunci când va merge plutind pe stradă va zâmbi. Așa cu numai Ea știe și poate. Fermecător. Cu un colț de gură.  Va zâmbi și pentru că e fericită, și pentru faptul că e altfel, și  pentru că poartă pe ea un secret. Un prilej de a fi unică, o posibilitate de a fi grațioasă și armonioasă cu ea înșăși. Tentant.  Zahărul de pe masă se făcu lipicios. 

Eseu despre orbire

Cine are ochi  - vede, cine are urechi - aude, cine are inimă - simte. O axiomă cunoscută de umanitatea tânără, de omul modern care-și trăiește irefugiabilul. Un hommo sapiens contemporan s-a dezvățat să citească semnele, s-a eliberat de matricea originară a naturii. Individul de azi își folosește ființa materială drept punte spre exterior. Ochii deși ne sunt deschiși, dorm. Cel de-al treilea ochi a devenit un mit.  

În Eseu despre orbire, Jose Saramago ne relevă conturul unei lumi detașate de normalitate. Descoperim o narațiune densă, cu evidente tangențe scenaristice, concentrându-ne atenția asupra fenomenului orbirii și urmărilor teribiliste ale acestuia. Pana tăioasă a scriitorului ne dezvăluie chiar din primele pagini, imagini șocante, dure, lipsite de menajamente. Asistăm la un crescendo narativ prin excelență, acolo unde imaginația nu mai are limite. Narațiunea -  ghem care se țese pe sine, un ghem al orbirii, semnifică noaptea interioară a umanității. 

Lipsa de identitate a personajelor, absența totală a onomasticii ne duc la ideea de comun, ne apropie cumva foarte subtil de realiatea omului simplu. De un șofer, de un hoț de mașini, de o fată cu ochelari negri, de un copil, de un bătrân, de un oftolmolog, de o femeie soție. Toți ei sunt uniți din cauza orbirii, apărute din senin asupra țării. La o analiză mai succintă, observă, că orbirea se transformă din stare în personaj, perceptibil în cele mai dense momente. Atunci când orbește o țară, întreaga piramidă de valori se năruie, omul își pierde masca.

 Eseu despre orbire ne scufundă într-o societate dezechilibrată de haos, de violențe, umilințe și josnicii. Alegoric până la măduva cuvintelor, scriitorul construiește o lume hibrid, o lume cu spitale de nebuni, lupte pentru supravețuire și mizerii. În ce se poate transforma un om căruia i se ia vederea? Iar, odata cu această stare îi sunt orbite cele mai umane sentimente și emoții. Omul devine brută. 

Citind textul, am sesizat vagi inspirații dantești. Or, scriitorul ne clădește o altă perspectivă asupra esenței noastre. Probabil am dat peste cea dintâi carte care m-a copleșit datorita credinței în puterea femeiei, în curajul și autojertfirea de care dă dovadă o Evă a zilelor noastre. Pe de altă parte, pot afirma cu voce tare că stilul viguros, frazele lungi, delirante, imaginile vizuale, dar mai ales olfactive, m-au teleportat completamente în lumea orbilor. Un cititor sensibil la imagini puternice de horror, ar abandona probabil cartea, în schimb celor dornici de o lectură expresiviă, le-ar dezvălui noi experiențe.

Din umbră

Cea mai frumoasa poveste este cea care nu are o continuare.  Odata întâmplată, trăită, ea rămâne cu noi, în cel mai ascuns strat al țesutului emotiv. Rămâne o unduire lentă de reîntoarcere, undeva într-un  trecut ireal de îndepărtat. 

 Atunci, în cea mai incertă noapte, rămasă în ceața zilelor suflate, asemenea unui puf de păpădie,  în bătaia vântului de seara, buzele tremurau cuvinte nedeslușite, iar propria umbra părea mai mult decât o proiecție, ea părea a fi tu. O parte care te îndemna să înregistrezi cu toată fința ta nestatornică acest moment unic de împlinire. Neasemuit cu nimic din ce-ai  trăit până atunci.

 Extazul, tandrețea și moleșeala mi-au împăienjenit gândurile. M-am oprit să te contemplu pentru că știam că e pentru ultima dată când te văd. Obiectivul meu lăuntric a imortalizat o parte din tine. Iar conștiința mea a înrămat momentul. Moment pe care peste ani îl vei căuta, îl vei retrăi și-l vei elogia ca fiind un carpe diem pe care l-ai meritat. L-ai vrut a fi intangibil și l-ai ocrotit. 

Fiecare om are astfel de clipe, trăite la intensitate maximă. Trăite fără a fi exteriorozate, ci mai degrabă îmbalsamate pentru propria veșnicie. Cadru e diferit, precum și percepția umană. Diferă și alegerea pe care o facem. Așa cum toți suntem într-un singur exemplar. Inimitabil. Ceea ce ne unește este cuvântul nerostit, lumina de sub gene, colțul unui zâmbet pe care alții nu-l vor observa. Și statornicia. Fiindca ai avut sălbatica libertate de spirit, să o recunoști pe ea - clipa cu care măsori eternitatea. 

Postare cu dedicatie

Avea cel mai blajin chip pe care copilul din mine și-l amintește. Mărunțică, dibace ca o furnicuță, calmă și dornică de oameni, baba Sonea (așa îi spuneam, din simplu motiv că nu mi-o aminteam altfel) întrunchipează pentru mine copilăria. Fragenda copilărie. Eram un copil zburdalnic, care la doar cinci ani cutreiera toată mahalaua, toate hudițele și sigur că, aveam preferințe. Îmi era inima cât o gutuie când știam că mă duc oaspete mic la ea. Deshideam poarta de lemn vechi, fără s-o mai închid, alergam pe cărarea de flori spre mica căsuță a bătrânei. Avea două cămeruțe, mici. Tavanele joase, pereții dați sârguincios cu var, și mai avea ceva, într-un colț de cameră. Un cuptor. Datorita covoarelor tradiționale, cu mulți trandafiri roșii, arbori, romburi și alte motive specifice, mă credeam șeic arab. Pe el mă cățăram, nerăbdătoare să-i povestesc perepețiile mele, să-i arăt păpușa cea nouă și să-i promit că-i voi face cunoștință cu noul meu prieten, cățelul lui moș Luca. Îngăduitoare mă asculta, mă servea cu plăcintă cu măr, iar din gentuța unde își ținea pensia și tot ce avea ea mai de preț, îmi dădea o bomboană. Așa gentuță are și bunica mea. Fiecare bătrânică o are. Eu îî ziceam gentuța fermecată. Acolo, sac fără fund, bomboanele apărea cumva mistic. Și erau cele mai bune. 

Nici nu știu care e mecanismul după care funcționează creierul nostru, cum își fac loc amintiri demult arhivate undeva la subsol, cert este că ele undeva ne condiționează. Eu de mulți ani nu m-am gândit la bătrânica singuratică din mahala. Ceva astăzi m-a făcut să mi-o întorc. Poate pentru că atunci, între pereții înguști cu ferestre liliputane, am fost pur și simplu fericită. Așa cum doar un copil poate fi. Poate pentru că acea femeie trecută prin foamete, văduvită, cu o singură fiică dispărută de ani, mă asculta ca și cum aș fi fost un om mare. Îmi arăta fotografii gălbejite de tot ce se numește timp și tristețe, îmi dădea broaboada să i-o pun păpușii. Îmi dădea flori...

După ce a plecat la cei drepți, casa i-a fost dărâmată. Puținele lucruri aruncate. N-am mai rămas nimic. În afară de umbra de amintire, diafană și  zglobie, pe care o port cu mine. 

,,Coșmar'' de Rodica Ojog-Brașoveanu

            Eu niciodată nu mi-am dorit atât de puternic să aflu cât mai mult desre un scriitor. Să-i citesc toate cărțile, să-i văd toate imaginile rămase și voalate de vreme, să-i aud vocea, mai pe scurt acel tot bolnavicios de fanatic al unui cititor fidel. Chiar dacă mă repet, ca o băbuță rămasă cu trei dinți, țin să mai dedic câteva rânduri scriitoarei mele de inimă, Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Această femeie a cărui destin este unul ieșit din tiparele femeiei obișnuite, m-a cucerit. Nu încetez să-i descoper scrierile mustoase, vii, parfumate de un temperament stelar. Cartea citită recent și pe care am sorbit-o cu nesaț, deoarece am sesizat că autoarea ne oferă pagini unice de autobiografie, poartă titlul expresiv de Coșmar. Scris la persoana întâi, textul evocă câteva istorii cu tentă misterioasă, dispariții incerte, relații complicate și căutari ale sinelui. Toate acestea se rotesc haotic in viața Laurei, o alter ego a scriitoarei. Amatoare de anticariate, Laura descoperă o fotografie geamănă care-i marchează radical existența. De aici începe jocul. Lupte interioare, monologuri zbuciumate, hotărâri îndrăznețe. Romanul deși are caracteristica unui detectiv, mai cuprinde valoroase confidențe și amintiri. Intuiesc că sunt chiar ale scriitoarei.

            Găsim aici amprenta unui București interbelic, cu străzile sale cândva roite de jobenuri, cu oamenii săi îmbătați de eleganță și cele câteva case, pereții cărora au rămas singurele mărturii ale trecutului. Unicitatea stilului doamnei Ojog-Brașoveanu se manifestă printr-o arhitectură literară de calitate. Această scriitoare e un fenomen și datorita faptului că posedă acea inteligență artistică care dibuiește unde să intervină cu o ideea filozofică, și unde să scoată din debara un personaj mai pestriț cu o replică comună, o discuție la telefon spre exemplu (— Mi-a zis Preda — genul care-i spune soţului, în apel direct sauvorbind despre, pe numele de familie — că m-ai căutat. Mi s-au tăiatpicioarele, tu! E extraordinar! Câţi ani sunt de când nu ne-am văzut...? Fan-tas-tic! ! ! Ai citit anunţul... Mi-am închipuit.. Dănuţ e boss mare la el,acolo, în California... O caută pe Delia... Nu se uită la bani... Tu mai ştii ceva?).

Orgoliul meu de lector mofturos a fost pe deplin satisfăcut, caci cum n-ar fi, dar relatarea la persoana I, are prețioasa capacitate de a facilita înțelegerea oscilărilor lăuntrice.

 Într-o emisiune veche la TVR, scriitoarea mărturisea că își ia personajele din viața de zi cu zi, unii din prietenii ei chiar s-ar fi recunoscut. După care relațiile s-au răcit. Toți vor să fie buni și generoși, pe când... Chiar nici autoarea nu se fardează în elogii și dulcegării, ci ni se prezintă firească, naturală și cumva comună.  Îndeosebi m-a fascinat în Coșmar, personajul misterios al Deliei, prietena de copilărie a Laurei. Trăsăturile și temperamentul diferit al acestor femei ar putea servi cu ușurință drept studiu al eternului feminin. Eu sunt sigură că voi reciti această carte, voi parcurge cu cea mai sinceră plăcere traseul intrigă- deznodământ, voi savura continuu expresiile zemoase din registrul scriitoarei de calibru, care nu încetează să mă obsedeze, paradoxal de plăcut. 

,,Scriitorul și sinuciderea’’ de Grigori Skartishvili

A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.  Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute  de scriitori care și-au curmat viața. De fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc un deosebit de  interesant și amplu eseu studiu lucrat de celebrul scriitor Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă geneza actului suicidal.

Când a fost rostită, or, gândită, veșnica întrebare a fi, sau a nu fi? Când omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale  celor mai deosebiți și enigmatici dinter scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki, Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul și suicidul/ Scriitorul și suicidul, eseul oferă prilej spre meditație.  Iar, pentru ca eseul să fie cât mai veridic,  Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller,  Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu fir  cauzele ce ar putea servi ca pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul,  nebunia din cauza pierderii sau stranietatea temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?!  Oare nu se cred ei niște zei?!

 O meserie periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:  O fi viața chin răbdat/ Dar, una știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!

,,Bestia umană'' de Émile Zola

Și atunci, Jacques, cu picioarele slăbite, căzu pe marginea șinei și izbucni în hohote convulsive, tăvălit pe burtă, cu fața cufundată în iarbă. Dumnezeule, îl apucase din nou boala aceea îngrozitoare pe care o crezuse vindecată? Cât pe ce să o omoare pe fata aceea! Să omoare o femeie, să omoare o femeie! 

 Acest fragment pare a fi rupt dintr- un scenariu de thriller, pe când este doar un ciob din opera romanicerului naturalist Émile Zola. Publicat în 1890, romanul ne oferă acces la lumea decadentă, cinică și criminală din catifelata societate franceză. Construit conform unor principii bine ordonate, subiectul cărții se derulează nespus de imprevizibil pentru cititor. Inițial ni se prezintă o familie, o relație aflată pe muchie de cuțit dintre șeful-adjunct al gării feroviare Rombaud și soția sa, Severine.

 De aici cortina se deschide și apare una câte una, bestia. Latura cea mai întunecată a omenescului este prinsă în vizor de scriitorul francez, care dăruiește fiecărui personaj un germene al viciului. Gelos, sau mai degrabă orbit de ură, Rombaud, cel care întrunchipa disciplina și seriozitatea, ajunge să comită o crimă. O crimă premeditată. Drama omorului se transformă într-un complex. Iar, complex psihologic stârnește bestia. Severine se transfigurează, dintr-o casnică onorabilă se trasformă într-o femeie fatală. O femeie care atrage brute. Ea îl prinde în plasele ei pe tânărul Jaques Lantier. Jacques care poate fi considerat exemplarul perfect al bestialității. Cel care își recunoaște boala, se luptă cu ea. 

Totuși, privite în ansamblu, toate personajele acestui roman social pot fi numite bestii. Bătrânul desfrânat Grandomarin, mătușa Phasie obsedată de bani, Misard, soțul acesteea, Flore cea îndrăgostită nebunește, Denizet cel orgolios, toți acești oameni sunt contrastul bunătății și sentimentelor nobile. Unica, și cea mai lipsită de orice viciu este Lisone, locomotiva, căreia scriitorul îi oferă viață. Pagini frumoase sunt dedicate descrierii personajului mașină. Comparată cu o femeie devotată, Lisone, se situiază pe cealaltă parte a baricadei. Prin noutatea sa psihologică, investigația criminală, dar și diagnoza iubirii pasionale, acest roman menține în tensiune cititorul. La fel de complexă este și tematica operei, drama alcoolismului, boala ereditară, justiția cangrenată, omorul și suicidul, dragostea pasională. 

Atmosfera cețoasă a gării feroviare, fumul locomotivelor ce circulă pe linia Paris-Saint-Lazare și Havre, forfota indiferentă a călătorilor grăbiți, completează  aerul sumbru al romanului. După lecturile mele anterioare, această carte a fost asemenea unui duș rece. 

,,Accidentul'' de Mihail Sebastian

Iubirile adevărate sunt accidentale. Imprevizibile. Apar în acele mai neașteptate momente din viața noastră, apar pentru a ne schimba. Atunci când ni se întâmplă, noi suntem rigizi, impenetrabili, dar totuși cedăm. Cedăm fiindcă toți vrem să fim iubiți. Fațetele dragostei sunt diverse, la fel cum și oamenii se deosebesc, ceea ce este comun tuturor este dorința. Eterna dorința de regăsire a celuilalt. Despre accidente și iubiri accidentale este romanul cu același nume, scris de misteriosul romancier și dramaturg român, Mihail Sebastian ( născut Iosif Hechter).

Un roman trăirist, Accidentul cuprinde îm cele aproape trei sute de pagini, zguduirile psihologice a două personaje. Bărbatul și femeia. Nora și Paul. Scriitorul ne introduce cu dibăcie în atmosfera Bucureștilui iernatic. Ne atrage într-un timp înghețat, ca mai apoi, pe măsură ce derulează acțiunea să ne cucerească definitiv. Linia subiectului se subțiază atunci când între cei doi străini, uniți printr-un absurd accident, scânteiază o iubire. Paul, prototipul  bărbatului ce  suferă pe urma unei iubiri neâmplinite, Nora o ipostază a femeiei ce trăiește în așteptarea a ceva inexplicabil. Odată intâlniți, între ei se leagă ceva misterios. Ceva ce le va schimba viața. 

Acest roman poate fi citit oricând, fiindcă pana lui Mihail Sebastian este ușoară, știe să hipnotizeze cititorul și să-l încerce. Este o scriitură confesivă, o relatare a posibilităților de regăsire  și vindecare a celor ce au nevoie de iubire. Cuvântul cheie, ar fi acesta vindecare - a bolilor sufletești, a rumegușului lăuntric, ce frământă omul de toate vârtele. 

O posibilitate în acest sens este escapada la munte pe care cei doi o simt drept o chemare. Ajunși la Predeal, Paul și Nora lasă în urmă toate durerile și neîmplinirile. Munții tămăduiesc rănile. Munții și schiurile. Viteza, oboseala plăcută și căldura focului din cămin. Ce mai trebuie omului pentru a se simți bine? 

Lecția pe care am însușit-o eu din această carte este că noi suntem cei care ne clădim iluzii, ne baricadăm în ele ca-ntr-o cetate. Ne speriem de schimbări, ne încrustăm în propria găoace. Dar, se întâmplă uneori ca cetatea să fie asaltată și noi eliberați. Se intâmplă uneori accidente.

Grasă și proastă

Eu sunt pe aceeași undă cu scrierile Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

 M-au prins cărțile ei cu toate paginile (dacă ar fi mîini n-ar face-o la fel de bine). Acum devorez cărțulia a cărui titlu m-a lăsat consternată. Cum adică Grasă și proastă?! E prea de tot! Or, una fără alta e inadmisibil, o ironie lipsită de umor. Iar mie îmi plac istorioarele cu haz, descrise dezlânat, cu stil și experiență. Citind primele titluri, Un om simplu, Să-ți fie drag cu cine înserezi, Discul, am avut un moment de retrospecție. Ceva m-a dus cu gândul la nuvelele lui Maupassant. La crâmpeile din viața unor oameni diferiți, obișnuiți, dar nici într-un caz mediocri. Sunt pe aceste pagini istorii palpitante, sunt încercări, sunt iubiri, sunt avariții și sunt regrete. Eu încă mai am vreo câteva de citit. Din cauza că uneori sunt prea hrăpăreață la ale cititului, nici nu simt cum ajung la ultimul cuvânt. După care mi se face trist. Doar cei care citesc cu pasiune o carte o vor intelege. Iată de ce, încerc  să gust din podoabele scriitoricești ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu cu mult temperament. Mă simt ca un copil care are doar o pereche de pantofi frumoși și îi încalță cu mândrie la evenimete speciale. Nu știu cât de bine mi-a ieșit comparația, dar una e cert, Grasă și proastă e o bagatelă peste care am dat la țanc. E o carte ce poate deveni sinonim cu primăvara, cu dorința de prospețime și revigorare. E delicioasă datorita ingredienteleor cu care a fost pregătită. Subiecte din viață, cupluri fidele și infidele, părinți supra grijulii, tineri în floarea sexualității și bătrâni senili. Iată doar o minusculă părticică din cartea mea. Primăvară, bine ai venit!

În căutarea personajului ideal

Am revenit. După o absență frumușică. S-ar părea că nici nu sunt atât de fidelă, pe cât aș vrea să par. În fine, așa e. Nu sunt fidelă scrisului, la acest capitol mai am de exersat. În schimb, mă pot lăuda copilărește că am avut o perioadă fertilă, dedicată lecturii. Am devorat ca o obsedată cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Acum, s-o iau de la început. Sunt o persoană  greu de impresionat. De unde, mi-a aparut necesitatea cronică de a căuta cărți de specialitate. Așa numesc eu romanele polițiste. Fără a face o incursiune în pelerinajul meu literar legat de acest gen de literatură, aș vrea să fac o confesiune. Poate nu atât pentru cei care poposesc pe aici, cât pentru mine însumi. Rodica Ojog-Brașoveanu e o scriitoare fe-no-me-na-lă! Așa e, din simplu motiv că a creat unul din cele mai fistichii personaje din literatura română. Pe Melania Lupu! Am trăit momente atât de dulci, de intime, de parcă aș fi stat la gura sobei, ascultând pătărăniile unei băbuțe deocheate. Această senzație m-a urmărit în timpul lecturii cărtilor din ciclul Melania Lupu:

Cianură pentru un surâs;

Bună seara, Melania!; 

320 de pisici negre;

Anonima de miercuri; 

Dispariția statuii din parc; 

O toaletă a la Liz Taylor;

Melania și misterul din parc; 

Acum, dacă ar fi să numesc cel mai fermecător personaj din seria detective (evident, după grila mea de apreciere), cu siguranță aceasta ar fi bătrânica inteligentă, lucidă și spirituală, Melania Lupu. Având o minte de gangster și un zâmbet de heruvim, Melania surprinde în orice ipostază. Politicoasă până la ridicol, însoțită de faimosul Mirciulică, Melania poate deruta și duce în eroare, chiar și cea mai ascuțită minte, cu cea mai mare cantitate de substanță cenușie. Astfel, pe scenă, rușinos dar sigur de sine, scriitoarea ni-l plasează pe cel care voit va condimenta existența bătrânicăi noastre, pe maiorul Cristescu. Un duet excepțional pentru descoperirea crimelor, escrocheriilor și faptelor cu iz de dosar penal. Eu nu intenționez să vă narez istoriile ce ascund aceste cărți, din simplu orgoliu de cititor. Paradoxal, ar fi să narez romane polițiste care în sine sunt o momeală pentru ochii celor însetați de intrigă. Eu am stat ca pe strune, am urmărit cu zgârcenie fiecare rand din aceste cărți. Cărți de o atmosferă copleșitoare. Ironicul situațiilor se înrudește de minune cu dramaticul, carnavalescul se îmbină cu firescul, iar toate luate împreună constituie o mare surpriză. Până și limbajul corespunde cerințelor. Rodica Ojog-Brașoveanu mânuiește artistic diverse stiluri, condimentează apariția unor personaje la prima vedere secundare, cu tot soiul de argouri și jargoane. Pe măsura operei sunt și personajele, niște specimene de album. Femei fatale, joisse-uri ratați, bătrâni ranchiunoși, tineri naivi, sunt doar câțiva din participanții la acțiunea derutantă a fiecărui roman luat în parte. În fine, constat că nu m-am plictisit defel, citind aceste mostre, ba din contra m-am amuzat copios.  

,,Nu credeți că viața e frumoasă, domnule maior? Am constat-o în ziua în care am primit prima păpușă." Fraza, în stilul inegalabilei, Melania Lupu.  Vă doresc, călătorie plăcută, în fascinanta lume a detectivului românesc. 

,,Soarele răsare" sau ,,Fiesta"de Ernest Hemingway

Mult timp am ignorat literatura scrisă de prozatorul cu pană de jurnalist, Ernest Hemingway. Știam că este reprezentantul de coroană a generației pierdute de după război, știam că a fost un bărbat adevărat, vânător nu doar de condei ci și animale, în cel mai direct sens. Însă ceea ce toată făptura mea știa, si, nu vroia nici într-un caz să spulbere, era faptul că el a scris cea mai mișcătoare istorie despre om și lupta acestuia cu infinitul, Bătrânul și marea. Aceasta istorioară cu început de roman mi-a marcat în fragedă adolescență concepția asupra unor lucruri esențiale. De acolo, cred, simțeam că nu vreau să mă dezamăgesc cumva.
 Hemingway era marea. Acum când am citit romanul de debut, Fiesta, m-am convins că omul scriitor, Hemingway a aparținut altei epoci, că a trăit altfel, că din acest punct a avut menirea să scrie o literatură veridică, puternic impregnată cu iz de bărbat și tot ce înțeleg eu prin acest cuvânt. Atmosfera romanului pur și simplu m-a furat. Am fost teleportată în Parisul de după război, în cafenele boeme cum ar fi Napolitain, oameni cu spirit de aventură, petrecăreți, dornici să uite războiul. Personajul narator, Jake relatează viața prietenilor săi, descrie comportamentul acestora, este ironic și totodată nespus de sincer. Prin intermediul lui Jake, un alter ego al scriitorului, devenim părtași la felul în care se leagă o relație amoroasă, cum se flirtează, cum se stinge o aventură, cum se traiește o viață care încearcă cumva să ascundă cicatricea războiului.
Fiesta este sărbătoarea celor care s-au vrut liberi. Sărbătoarea celor care au schimbat cursul istoriei, celor care dincolo de durerea pierderii au știut să meargă în continuare. Laconic, pe alocuri chiar zgârcit, stilul lui Hemingway m-a atras. Simplitatea frazei este împlinită de dialogurile fără ocolișuri, devenite spectaculoase și vii. M-au amuzat unele observații savuros de masculine, replicile haioase și tonul aluziv. În rest, cartea se vrea citită, în liniște cu o cafea, așa cum am facut-o eu... Nu de alta, dar prea răsucesc eu ițele, iar asta nu se potrivește cu Hemingway. Lectură frumoasă!