În căutarea personajului ideal

Am revenit. După o absență frumușică. S-ar părea că nici nu sunt atât de fidelă, pe cât aș vrea să par. În fine, așa e. Nu sunt fidelă scrisului, la acest capitol mai am de exersat. În schimb, mă pot lăuda copilărește că am avut o perioadă fertilă, dedicată lecturii. Am devorat ca o obsedată cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Acum, s-o iau de la început. Sunt o persoană  greu de impresionat. De unde, mi-a aparut necesitatea cronică de a căuta cărți de specialitate. Așa numesc eu romanele polițiste. Fără a face o incursiune în pelerinajul meu literar legat de acest gen de literatură, aș vrea să fac o confesiune. Poate nu atât pentru cei care poposesc pe aici, cât pentru mine însumi. Rodica Ojog-Brașoveanu e o scriitoare fe-no-me-na-lă! Așa e, din simplu motiv că a creat unul din cele mai fistichii personaje din literatura română. Pe Melania Lupu! Am trăit momente atât de dulci, de intime, de parcă aș fi stat la gura sobei, ascultând pătărăniile unei băbuțe deocheate. Această senzație m-a urmărit în timpul lecturii cărtilor din ciclul Melania Lupu:

Cianură pentru un surâs;

Bună seara, Melania!; 

320 de pisici negre;

Anonima de miercuri; 

Dispariția statuii din parc; 

O toaletă a la Liz Taylor;

Melania și misterul din parc; 

Acum, dacă ar fi să numesc cel mai fermecător personaj din seria detective (evident, după grila mea de apreciere), cu siguranță aceasta ar fi bătrânica inteligentă, lucidă și spirituală, Melania Lupu. Având o minte de gangster și un zâmbet de heruvim, Melania surprinde în orice ipostază. Politicoasă până la ridicol, însoțită de faimosul Mirciulică, Melania poate deruta și duce în eroare, chiar și cea mai ascuțită minte, cu cea mai mare cantitate de substanță cenușie. Astfel, pe scenă, rușinos dar sigur de sine, scriitoarea ni-l plasează pe cel care voit va condimenta existența bătrânicăi noastre, pe maiorul Cristescu. Un duet excepțional pentru descoperirea crimelor, escrocheriilor și faptelor cu iz de dosar penal. Eu nu intenționez să vă narez istoriile ce ascund aceste cărți, din simplu orgoliu de cititor. Paradoxal, ar fi să narez romane polițiste care în sine sunt o momeală pentru ochii celor însetați de intrigă. Eu am stat ca pe strune, am urmărit cu zgârcenie fiecare rand din aceste cărți. Cărți de o atmosferă copleșitoare. Ironicul situațiilor se înrudește de minune cu dramaticul, carnavalescul se îmbină cu firescul, iar toate luate împreună constituie o mare surpriză. Până și limbajul corespunde cerințelor. Rodica Ojog-Brașoveanu mânuiește artistic diverse stiluri, condimentează apariția unor personaje la prima vedere secundare, cu tot soiul de argouri și jargoane. Pe măsura operei sunt și personajele, niște specimene de album. Femei fatale, joisse-uri ratați, bătrâni ranchiunoși, tineri naivi, sunt doar câțiva din participanții la acțiunea derutantă a fiecărui roman luat în parte. În fine, constat că nu m-am plictisit defel, citind aceste mostre, ba din contra m-am amuzat copios.  

,,Nu credeți că viața e frumoasă, domnule maior? Am constat-o în ziua în care am primit prima păpușă." Fraza, în stilul inegalabilei, Melania Lupu.  Vă doresc, călătorie plăcută, în fascinanta lume a detectivului românesc. 

,,Soarele răsare" sau ,,Fiesta"de Ernest Hemingway

Mult timp am ignorat literatura scrisă de prozatorul cu pană de jurnalist, Ernest Hemingway. Știam că este reprezentantul de coroană a generației pierdute de după război, știam că a fost un bărbat adevărat, vânător nu doar de condei ci și animale, în cel mai direct sens. Însă ceea ce toată făptura mea știa, si, nu vroia nici într-un caz să spulbere, era faptul că el a scris cea mai mișcătoare istorie despre om și lupta acestuia cu infinitul, Bătrânul și marea. Aceasta istorioară cu început de roman mi-a marcat în fragedă adolescență concepția asupra unor lucruri esențiale. De acolo, cred, simțeam că nu vreau să mă dezamăgesc cumva.
 Hemingway era marea. Acum când am citit romanul de debut, Fiesta, m-am convins că omul scriitor, Hemingway a aparținut altei epoci, că a trăit altfel, că din acest punct a avut menirea să scrie o literatură veridică, puternic impregnată cu iz de bărbat și tot ce înțeleg eu prin acest cuvânt. Atmosfera romanului pur și simplu m-a furat. Am fost teleportată în Parisul de după război, în cafenele boeme cum ar fi Napolitain, oameni cu spirit de aventură, petrecăreți, dornici să uite războiul. Personajul narator, Jake relatează viața prietenilor săi, descrie comportamentul acestora, este ironic și totodată nespus de sincer. Prin intermediul lui Jake, un alter ego al scriitorului, devenim părtași la felul în care se leagă o relație amoroasă, cum se flirtează, cum se stinge o aventură, cum se traiește o viață care încearcă cumva să ascundă cicatricea războiului.
Fiesta este sărbătoarea celor care s-au vrut liberi. Sărbătoarea celor care au schimbat cursul istoriei, celor care dincolo de durerea pierderii au știut să meargă în continuare. Laconic, pe alocuri chiar zgârcit, stilul lui Hemingway m-a atras. Simplitatea frazei este împlinită de dialogurile fără ocolișuri, devenite spectaculoase și vii. M-au amuzat unele observații savuros de masculine, replicile haioase și tonul aluziv. În rest, cartea se vrea citită, în liniște cu o cafea, așa cum am facut-o eu... Nu de alta, dar prea răsucesc eu ițele, iar asta nu se potrivește cu Hemingway. Lectură frumoasă!