Tunelul de Ernesto Sabato

...În orice caz, exista un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinerețea, întreaga viață.

Să încep cu faptul că inițial am fost atrasă de titlul cărții, pe scriitor nu-l cunoșteam. După, am aflat că acest roman publicat în 1948 l-a făcut faimos pe Ernesto Sabato, calificat drept ultimul clasic argintinian al secolului XX. O proză de conștiință distructivă, scriitura ne prezintă un destin care își asumă o crimă. Sub insemnul  culpabilității și al singurătății dezolante, personajul narator Juan Pablo Castel ni se confesează. Fragmentar, discursul acestui (anti)erou trasează câteva momente cruciale. Intâlnirea cu Maria constituie o revelație pentru un pictor lăudat de critici, dar neînțeles. În timpul unei expoziții de pictură, Castel este atras de privirea misterioasă a Mariei. Femeia își fixase privirea asupra unei ferestre  pictate simbolic, element al evadării din singurătate. Din acest moment, personajul narator are certitudinea că Maria l-a înțeles. Dintr-o martoră a creației, Maria se transformă într-o obsesie. Enigmatică, situată în realitatea introspecției eului narant, femeia de fapt nu mai există. Ea aparține trecutului. 

Pe parcursul lecturii, sesizăm emotivitatea încordată a narațiunii, dar și efectul unui procedeu specific romanului modern. Fluxul constiinței devine sesizabil din tendința relatării alerte, convulsive. Toată acțiunea romanului se petrece în interiorul personajului, iar cadrul exterior aproape că este neglijat. Gelozia, dragostea artificială, vanitatea, orgoliul, îngâmfarea ar putea fi cuvintele cheie ale acestui roman. Maria și cei care o înconjoară constituie de fapt o încercare a artistului de a deveni comun. Odată ce actul total de iubire eșuează, Castel se întreabă, ...poate că eram eu monstrul ridicol? Și nu râdeau, oare, de mine? Nu eram, oare, eu imbecilul, omul caraghios al tunelelor și mesajelor secrete? În acest moment de zbucium spiritual atenția lui Castel se axează asupra autoanalizei faptelor care l-au condus spre crimă. Firul narațiunii se identifică cu confidența dureroasă, de o autencticitate pe alocuri artificială. Castel nu trezește simpatie, nu inspiră milă, el rămâne ancorat în credința sa oarbă că știe  tot. Concluzia finală a cărții rămâne a fi mesajul unui artist însingurat: parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să știm că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situații asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârșit în fața unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunț secret al prezenței mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră... Câtă iluzie! 

Această lectură deși nu a fost voluminoasă m-a obosit, am avut impresia că naratorulși-a dirijat toată suferința într-un cascadă, vărsând singurătate printre rânduri. Acum mă întreb dacă am avut parte de acel efect cathartic pe care în mod ideal îl definește plăcerea textului. Probabil, da.