Doamna Dalloway sunt eu!

Cartea închisă a Virginiei Woolf e mai vie acum după ce am citit-o. Personajele se primblă prin mintea mea, sporăvăiesc, își pun întrebări, sunt aici. Peter scoate briceagul iritat și confuz, Clarissa zâmbește ironic, iar Rezia face pălării. Comună dar totodată stranie, această istorie de o zi, căci întreaga scriere cuprinde o singură zi de vară, reprezintă viața în miniatură. În febra pregătirii pentru petrecerea ce urma să o dea seara, femeia totală, Clarrisa Dalloway trăiește revelația iubirii pierdute. Amabilă în exces, numită nu o singură dată snoabă, ea, Clarissa este simbolul femeii exemplare din societatea engleză de după război. Poetic, rafinat, înțepător, stiul Virginiei Woolf rămâne a fi irepetabil. M-a captivat îndeosebi capacitatea sciitoarei de a relata gândurile personajelor viu, intens și sincer. Fiecare personaj devine puntea de dincolo, dintre lumea ficțiunii spre viața de aici. Chiar dacă eu sunt adepta cărților de acțiune, cărților colorate cu trăiri intense, această verigă de gânduri m-a cucerit. Altfel nici nu putea fi proiectată o epocă trecută prin calvarul războiului. Omul a trecut prin schimbări greu de perceput, felul său de a fi devine altul, dezechilibrul psihologic devine motiv de meditație. Fugitivul, monotonul, comunul sunt motivele dominante descrise cu subtilitate în roman. Femeia  (Clarissa) și bărbatul (Peter) trecuți de prima tinerețe, așezați pe de o parte de un viitor incert sunt prizonierii propriilor emoții. Cultivată în spiritul vremii, autocentrată și psihologizantă, această istorie de o zi ar putea fi catalogată drept o coordonată a gândirii feminine. Dincolo de absența unei povestiri bine conturate, narațiunea ne oferă prilej de meditație. Mi s-a asociat acest roman cu o oglindă spartă în care își privesc chipul oamenii goliți de timp. Urmează să lecturez Camera lui Jacob, mă aștept la ceva deosebit, deși citisem undeva că e un roman experimental. Până una alta, eu mă delectez cu Florile răului. O poezie în afara timpului și percepției.