25 de ani! De 25 de ani ma trezesc in fiecare dimineata. De un sfert de secol(!!!) pasesc pe pamant, sunt o parte dintr-o familie, deja am familia mea. De exact 25 de ani, respir. Imi repet aceasta cifra pentru a constientiza daca se poate spune astfel, dimensiunea temporala prin care eu ca fiinta, exist. Imi imaginez o traista magica in care sunt depozitate faptele mele, clipele, gandurile. Ce as scoate eu mai intai din ea? Cred ca prima mea amintire. Epoca de aur, frumosul anotimp al copilariei. Ma vad alergand prin ograda, intr-o fericire febrila se contopesc emotii de copil, libertati in tot ce faceam si vroiam. Atunci ca si acum imi placea sa alerg cand afara batea vantul, cu parul despletit si neascultator, creadeam ca lumea e a mea. Cata beatitudine, Doamne! Ciudat cum o amintire poate trezi sentimente atat de calde si de intime. Sa ma intorc la realitate. Cum au trecut acesti ani? Cate primaveri verzi am imblanzit, cate orizonturi mi-au pictat ochii, cata lacrimi mi-au alinat sufletul... E o minune viata asta! E o mare, ilizibila carte pentru unii sau o dulce leganare pentru altii. As putea sa fac un bilant, o lista a unor invataminte pe care le-am depozitat cu anii, desi inca nu am ajuns eu la varsta solomonica de a-mi profeta viata. Or, sa scriu despre oameni si locuri care m-au marcat. Dar, atat prima, cat si a doua perspectiva, la moment imi pare ridicola. Varsta mi-o dicteaza sentimentul de plenitudine, dorinta de a schimba ceva, de a vedea locuri/lucruri noi, de a ma cunoaste mai bine. 25 e doar o cifra, importanta mai degraba pentru factorii externi decat pentru lumea mea interioara. Eu ascund in mine un copil sfios, zburdalnic, gata sa fie pus pe sotii. Il mai ascund eu dupa usa, ii mai spus sa fie cuminte dar rareori imi reuseste. Adevarul e ca asa sunt eu. Imi amintesc acum o poezie de Lucian Blaga, versuri care imi cuprind gandurile si simtamintele, se numeste Vreau sa joc! Cred ca la aceasta varsta tanara si fierbinte, urmatoarele randuri blagiene ma caracterizeaza:
O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
"Sunt rob în temniţă!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu