Mâinile oamenilor sunt
cele mai vorbitoare părți ale corpului. Ele poartă în palme nu doar greutăți
știute, ci și poveri despre care se tace. Uneori în amalgamul de fețe și umbre
încerc să mă detașez, să-mi redirecționez privirea, atunci privesc mâinile. Mi se întâmplă cel mai des în transportul public. Locul unde ești apropiat pentru o
perioadă incertă de timp, respiri același aer, cu oameni pe care nu-i vei
mai vedea niciodată. Așa e firesc să fie.
Sunt atât de diverse. Mâini obosite, nervoase, nerăbdătoare. Mâini puternice, îngrijite, echilibrate. Mâini leneșe, moi,
liniștite. Mîini trudite, vinete, luate drept unealte de neschimbat pentru toată
viața. Mâini tinere, fragede și chiar cumva poetice. Iar pentru ca buchetul
membrelor superioare să nu fie atât de romanțios și trubadurist aș aminti aici
de o specie aparte de mâini. Murdare.
Pătate. Slinoase. O singură privire la aceste podoabe omenești îți pot povesti
epopeea celui care le poartă. Nu ai nevoie decât de un pic de imaginație.
Rar mi se întâmplă să
întâlnesc mâinile pe care cel mai tare le admir și de la care nu-mi pot lua
privirea. Ele sunt tandre. Aceste mâini îmi amintesc de pâinea caldă scoasă
dintr-un cuptor strămoșesc. Mâini de mamă, sau de tată. Iubitoare și luminoase ca razele soarelui.
În eterna stare de a fi om,
doar ele și numai ele, mâinile, ne sunt de ajutor. Ne îmbracă, ne hrănesc, ne
șterg lacrimi. Uneori în momentele grele ne ajută să ne ridicăm. Să sărim. Ne
ajută dacă ne găsim perechea portivită. Asta nu se compară cu alegerea unei
perechi de mănuși. Mănușile pot fi schimbate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu