De profundis

Întâlnirea mea cu moartea a avut loc în copilărie, undeva la aproape patru ani. Eram un copil nespus de curios, mă furișam peste tot, printre femei care spălau castroane, bătrânele care agățau bomboane și covrigi pe pomuri și vorbeau tare, alertat. Îmi amintesc ca prin ceață câteva chipuri ocupate sau cel puțin cu pretenția de a fi ocupate. Îmi amintesc costumul verde care statea jos, odihnindu-se, indiferent la tot ce se petrece în jur. Atunci, în naivitatea și inocența mea de copil nu înțelegeam de ce ceilalți sunt atât de grăbiți. De ce?

Au trecut anii. Am trecut eu prin ei. M-am întâlnit cu moartea acum. Am văzut-o altfel. Lipsită de orice farmec, nemiloasă și hapsână. Statornică. Când spun că m-am întâlnit cu ea, de fapt mint. M-am întâlnit cu golul care l-a lăsat în urmă. Noi toți avem morții noștri. Bunici pe care nu i-am văzut dar despre care cunoaștem din cele povestite, din fotografii galbene de timp, oameni apropiați sau îndepărtați care cumva au tras o culoare prin viața noastră și au dispărut. Eu asta cumva până mai ieri, digeram și luam drept datum, așa a fost. Iar faptul că nu am fost contemporană cu marea evadare, a diminuat durerea, lăsând doar un gust amar și o tristețe cuminte. Pe când ceea ce am trăit acum îmi stă piatră grea și apăsătoare pe inimă sau ce-o mai fi ea. Mi-e imposibil să trec prin mine faptul că asta e sfârșitul unui om. Mi-e greu fiindcă nu mă pot ascunde după tot felul de șiretlicuri religioase, adoptate de oameni pentru a avea un scut magic asupra inevitabilului. Nu mă pot acomoda cu ideea prelungirii de dincolo. Nu pot. De aici mi se trage suferința. Suntem mici și ușor de manipulat, spice arse de foc. Ne mascăm frica după tot soiul de ocupații, le oferim importanță și mergem mai departe. Fiindcă așa trebuie și fiindcă așa e omenește. În tot noianul asta, acele ceasornicului se îndreaptă spre ultima zi. Ea sta ironică și cu degetele-i lungi alege firele din care ne va coase eternitatea. Suntem atât de singuri.