Să nu ne uităm la ceas este un roman de spionaj în deplinul sens al acestui cuvânt. Scris cu măestria practicată în timp, cartea ne confundă într-o atmosferă picantă cu doamne elegante şi spioni de cinema. Acţiunea densă are loc în perioada tulbure a anului 1943, într-o Românie idializată intenţionat şi prin asta fermecătoare. ROB a fost o amatoare de călătorii şi o bună cunoscătoare a obiceiurilor turistice a unui om avut. Probabil datorita unor experienţe personale autoarea foloseşte ca spaţiu pentru crimă un hotel de pe litoralul românesc. Detaliile sunt cu adevărat atractive, creionând un spaţiu care captivează, stârneşte curiozitate şi-i trezeşte cititorului o plăcută senzaţie de coparticipare, transformându-l dintr-un spectator de după perdea în unul care e chiar în cameră. Descrierea camerilor de hotel, a barurilor şi cârciumilor ne schiţează o paletă colorată a unui mediu prielnic pentru acţiune. Aici se întâlnesc destine unice, figuri delicate, eleganţe sobre, dar şi oameni negri, slabi cu gesturi onctuoase, lipsiţi de vlagă. Personajul femin clasic, Elvira Manu îmbină toate atuurile descendentelor Evei. Enigmatică, elegantă, cultă, Elvira Manu poate deveni un model al feminităţii romantice. Opusul ei este baronul Kurt, un bărbat de influenţă în al treilea reich, un om trist şi obosit de viaţă. Din moment ce aceştia doi se întâlnesc, acţiunea se precipită, iar interesele politice ale ţărilor implicate în război se transformă în impedimentele unei mari iubiri.
Mie îmi place felul în care scriitoarea a combinat tipologii de personaje, împletind poante şi intrigi demne de un roman de spionaj. Citeam undeva că această carte e prea artificială, neverosimilă şi chiar plicitisitoare. Eu nu cred aşa. O carte de Rodica Ojog-Braşoveanu nu poate fi plictisitoare. Dacă nu te cucereşte acţiunea, atunci limbajul operei nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Expresiv, colorat cu observaţii fine, îmbinând extreme sociale şi observaţii fine. Limbajul şi intriga intensă conferă acestei cărţi autenticitate. Un exemplu ar fi următoarea observaţie a unui personaj din carte: Uite, domnule, de ce nu cred în Dumnezeu! Vâri totul la unul în desagă, de nu mai încape, trebuie s-o îndeşi cu genunchii, şi altuia nu-i dai decât junghi, chelie şi ploşniţe! E inechitabil!
Pare-mi-se în cartea De veghe în lanul de secară, Holden a emis o observaţie fină în legătură cu cărţile bune, spunând că după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon de câte ori ai chef. Scriitoarea ROB este pentru mine un astfel de autor.
