Luminați de-un mac

Astăzi am avut o întâlnire de suflet, o întâlnire cu poezia adevărată. Astăzi l-am cunoscut pe poetul cu aripi de poezie, cel care este numai modestie și simplitate, Vasile Romanciuc. Privind în nervurile anilor, îmi dau seama cât de mult înseamnă pentru om să-și încarce din când în când bateria sufletului, să-și alimenteze inima cu versuri spirituale. Participând la conferința dedicată creației poetului, am constatat că necâtând la vitregiile sociale și personale ale omului contemporan, se mai citește poezie. Se pare că ar fi o cadență în vremurile demult trecute ale romantismului german, dorința de a recita poezie, de a o simți, și chiar a se identifica în aceasta. Or, creația poetului Vasile Romanciuc este o oglindă a timpului parcurs, o totalitate de semne și chei. Este o poezie care te ajută să-ți regăsești sinele, să te cunoști fără a îmbrăca masca socialului devorator. Despre ce spune poezia lui Vasile Romanciuc? Înainte de toate este o galerie de sentimente, regăsim în versurile ei, viața,  dragostea, timpul, pacea, munca, idealul. Este o lirică pe cât de simplă, pe atât de profund copleșitoare. Fiecare om s-ar regăsi pe sine în albia ideatică a acestei poezii. 

De când am cunoscut creația poetului, Vasile Romanciuc, fredonez zi de zi, versuri dintre cele care mi s-au apropiat de suflet. În clipa de tristețe și de singurătate/ Și piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate...Sau, Aceasta, aceasta cred că este dragostea:/ Întâlnirea cu mine însumi/ În inima ta. Îmi este dragă poezia lui Vasile Romaniuc, îmi inspiră încredere în frumos și adevărat. Îmi statornicește credința în propriile forțe morale, mă ajută să pot spune oricând: Sunt o lumânare cu flacăra înlăuntru. După ce l-am cunsocut și pe poet, sunt sigură că aceste versuri, în care se cântă viața cu toate miresmele ei, îmi va fi un îndrumar de suflet. Pentru puținii care-mi citesc mâzgâlelile, v-aș îndemna să vă faceți o pauză lirică în compania poeziei lui Vasile Romaniuc. Deși, poezia  este ceva din sfera imaterială, nu vă asigură un stomac greu, sau un look perfect, eu tare mi-aș dori ca și aceasta să fie trendy (cum spun dependenții de țolișoare). Ne-am născut numai poezie, cât de straniu n-ar fi, până la urmă tot poezie rămânem, indiferent dacă cineva trăiește în elegie, sau în sonet. Iar acum să vorbească poezia, uneori aceasta își este suficientă sieși: 

Arta compătimirii

Dacă nu mai pot de mâini, de picioare

sunt compătimit,

sunt tratat cu doctorii alese.

Dacă mă vindec şi zburd ca un mânz,

sunt tratat cu indiferenţă.

Dacă am cancer,

sunt ţinut pe palmă.

Dacă n-am cancer,

sunt pălmuit.

Dacă mor, 

mă îneacă în lacrimi.

Dacă nu mor,

mă îneacă în lac.

M-au înnebunit de-a binelea

compătimitorii...

Pentru orice eventualitate,

fereşte-mă, Doamne,

de cei care se oferă

să mă jelească:

mi-e teamă că,

nedorind să-i dezamăgesc,

aş putea muri 

din politeţe.

Aş putea muri

din politeţe...