A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi
viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.
Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și
cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă
îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă
detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute de scriitori care și-au curmat viața. De
fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut
plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc
un deosebit de interesant și amplu eseu
studiu lucrat de celebrul scriitor
Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând
tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții
dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe
noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă
geneza actului suicidal.
Când a fost rostită, or, gândită, veșnica
întrebare a fi, sau a nu fi? Când
omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe
sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în
istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o
muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale celor mai deosebiți și enigmatici dinter
scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu
subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale
multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki,
Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul
și suicidul/ Scriitorul și suicidul,
eseul oferă prilej spre meditație. Iar,
pentru ca eseul să fie cât mai veridic, Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de
caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor
sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui
scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași
probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller, Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din
cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să
îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu
fir cauzele ce ar putea servi ca
pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul, nebunia din cauza pierderii sau stranietatea
temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că
scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi
parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?! Oare nu se cred ei niște zei?!
O meserie
periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu
condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă
acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:
O fi viața chin răbdat/ Dar, una
știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!
