,,Scriitorul și sinuciderea’’ de Grigori Skartishvili

A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.  Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute  de scriitori care și-au curmat viața. De fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc un deosebit de  interesant și amplu eseu studiu lucrat de celebrul scriitor Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă geneza actului suicidal.

Când a fost rostită, or, gândită, veșnica întrebare a fi, sau a nu fi? Când omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale  celor mai deosebiți și enigmatici dinter scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki, Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul și suicidul/ Scriitorul și suicidul, eseul oferă prilej spre meditație.  Iar, pentru ca eseul să fie cât mai veridic,  Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller,  Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu fir  cauzele ce ar putea servi ca pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul,  nebunia din cauza pierderii sau stranietatea temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?!  Oare nu se cred ei niște zei?!

 O meserie periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:  O fi viața chin răbdat/ Dar, una știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!