Cine are ochi - vede, cine are urechi - aude, cine are inimă - simte. O axiomă cunoscută de umanitatea tânără, de omul modern care-și trăiește irefugiabilul. Un hommo sapiens contemporan s-a dezvățat să citească semnele, s-a eliberat de matricea originară a naturii. Individul de azi își folosește ființa materială drept punte spre exterior. Ochii deși ne sunt deschiși, dorm. Cel de-al treilea ochi a devenit un mit.
În Eseu despre orbire, Jose Saramago ne relevă conturul unei lumi detașate de normalitate. Descoperim o narațiune densă, cu evidente tangențe scenaristice, concentrându-ne atenția asupra fenomenului orbirii și urmărilor teribiliste ale acestuia. Pana tăioasă a scriitorului ne dezvăluie chiar din primele pagini, imagini șocante, dure, lipsite de menajamente. Asistăm la un crescendo narativ prin excelență, acolo unde imaginația nu mai are limite. Narațiunea - ghem care se țese pe sine, un ghem al orbirii, semnifică noaptea interioară a umanității.
Lipsa de identitate a personajelor, absența totală a onomasticii ne duc la ideea de comun, ne apropie cumva foarte subtil de realiatea omului simplu. De un șofer, de un hoț de mașini, de o fată cu ochelari negri, de un copil, de un bătrân, de un oftolmolog, de o femeie soție. Toți ei sunt uniți din cauza orbirii, apărute din senin asupra țării. La o analiză mai succintă, observă, că orbirea se transformă din stare în personaj, perceptibil în cele mai dense momente. Atunci când orbește o țară, întreaga piramidă de valori se năruie, omul își pierde masca.
Eseu despre orbire ne scufundă într-o societate dezechilibrată de haos, de violențe, umilințe și josnicii. Alegoric până la măduva cuvintelor, scriitorul construiește o lume hibrid, o lume cu spitale de nebuni, lupte pentru supravețuire și mizerii. În ce se poate transforma un om căruia i se ia vederea? Iar, odata cu această stare îi sunt orbite cele mai umane sentimente și emoții. Omul devine brută.
Citind textul, am sesizat vagi inspirații dantești. Or, scriitorul ne clădește o altă perspectivă asupra esenței noastre. Probabil am dat peste cea dintâi carte care m-a copleșit datorita credinței în puterea femeiei, în curajul și autojertfirea de care dă dovadă o Evă a zilelor noastre. Pe de altă parte, pot afirma cu voce tare că stilul viguros, frazele lungi, delirante, imaginile vizuale, dar mai ales olfactive, m-au teleportat completamente în lumea orbilor. Un cititor sensibil la imagini puternice de horror, ar abandona probabil cartea, în schimb celor dornici de o lectură expresiviă, le-ar dezvălui noi experiențe.
