Eseu despre orbire

Cine are ochi  - vede, cine are urechi - aude, cine are inimă - simte. O axiomă cunoscută de umanitatea tânără, de omul modern care-și trăiește irefugiabilul. Un hommo sapiens contemporan s-a dezvățat să citească semnele, s-a eliberat de matricea originară a naturii. Individul de azi își folosește ființa materială drept punte spre exterior. Ochii deși ne sunt deschiși, dorm. Cel de-al treilea ochi a devenit un mit.  

În Eseu despre orbire, Jose Saramago ne relevă conturul unei lumi detașate de normalitate. Descoperim o narațiune densă, cu evidente tangențe scenaristice, concentrându-ne atenția asupra fenomenului orbirii și urmărilor teribiliste ale acestuia. Pana tăioasă a scriitorului ne dezvăluie chiar din primele pagini, imagini șocante, dure, lipsite de menajamente. Asistăm la un crescendo narativ prin excelență, acolo unde imaginația nu mai are limite. Narațiunea -  ghem care se țese pe sine, un ghem al orbirii, semnifică noaptea interioară a umanității. 

Lipsa de identitate a personajelor, absența totală a onomasticii ne duc la ideea de comun, ne apropie cumva foarte subtil de realiatea omului simplu. De un șofer, de un hoț de mașini, de o fată cu ochelari negri, de un copil, de un bătrân, de un oftolmolog, de o femeie soție. Toți ei sunt uniți din cauza orbirii, apărute din senin asupra țării. La o analiză mai succintă, observă, că orbirea se transformă din stare în personaj, perceptibil în cele mai dense momente. Atunci când orbește o țară, întreaga piramidă de valori se năruie, omul își pierde masca.

 Eseu despre orbire ne scufundă într-o societate dezechilibrată de haos, de violențe, umilințe și josnicii. Alegoric până la măduva cuvintelor, scriitorul construiește o lume hibrid, o lume cu spitale de nebuni, lupte pentru supravețuire și mizerii. În ce se poate transforma un om căruia i se ia vederea? Iar, odata cu această stare îi sunt orbite cele mai umane sentimente și emoții. Omul devine brută. 

Citind textul, am sesizat vagi inspirații dantești. Or, scriitorul ne clădește o altă perspectivă asupra esenței noastre. Probabil am dat peste cea dintâi carte care m-a copleșit datorita credinței în puterea femeiei, în curajul și autojertfirea de care dă dovadă o Evă a zilelor noastre. Pe de altă parte, pot afirma cu voce tare că stilul viguros, frazele lungi, delirante, imaginile vizuale, dar mai ales olfactive, m-au teleportat completamente în lumea orbilor. Un cititor sensibil la imagini puternice de horror, ar abandona probabil cartea, în schimb celor dornici de o lectură expresiviă, le-ar dezvălui noi experiențe.

,,Accidentul'' de Mihail Sebastian

Iubirile adevărate sunt accidentale. Imprevizibile. Apar în acele mai neașteptate momente din viața noastră, apar pentru a ne schimba. Atunci când ni se întâmplă, noi suntem rigizi, impenetrabili, dar totuși cedăm. Cedăm fiindcă toți vrem să fim iubiți. Fațetele dragostei sunt diverse, la fel cum și oamenii se deosebesc, ceea ce este comun tuturor este dorința. Eterna dorința de regăsire a celuilalt. Despre accidente și iubiri accidentale este romanul cu același nume, scris de misteriosul romancier și dramaturg român, Mihail Sebastian ( născut Iosif Hechter).

Un roman trăirist, Accidentul cuprinde îm cele aproape trei sute de pagini, zguduirile psihologice a două personaje. Bărbatul și femeia. Nora și Paul. Scriitorul ne introduce cu dibăcie în atmosfera Bucureștilui iernatic. Ne atrage într-un timp înghețat, ca mai apoi, pe măsură ce derulează acțiunea să ne cucerească definitiv. Linia subiectului se subțiază atunci când între cei doi străini, uniți printr-un absurd accident, scânteiază o iubire. Paul, prototipul  bărbatului ce  suferă pe urma unei iubiri neâmplinite, Nora o ipostază a femeiei ce trăiește în așteptarea a ceva inexplicabil. Odată intâlniți, între ei se leagă ceva misterios. Ceva ce le va schimba viața. 

Acest roman poate fi citit oricând, fiindcă pana lui Mihail Sebastian este ușoară, știe să hipnotizeze cititorul și să-l încerce. Este o scriitură confesivă, o relatare a posibilităților de regăsire  și vindecare a celor ce au nevoie de iubire. Cuvântul cheie, ar fi acesta vindecare - a bolilor sufletești, a rumegușului lăuntric, ce frământă omul de toate vârtele. 

O posibilitate în acest sens este escapada la munte pe care cei doi o simt drept o chemare. Ajunși la Predeal, Paul și Nora lasă în urmă toate durerile și neîmplinirile. Munții tămăduiesc rănile. Munții și schiurile. Viteza, oboseala plăcută și căldura focului din cămin. Ce mai trebuie omului pentru a se simți bine? 

Lecția pe care am însușit-o eu din această carte este că noi suntem cei care ne clădim iluzii, ne baricadăm în ele ca-ntr-o cetate. Ne speriem de schimbări, ne încrustăm în propria găoace. Dar, se întâmplă uneori ca cetatea să fie asaltată și noi eliberați. Se intâmplă uneori accidente.

Un roman de Petru Dumitriu ,,Cronică de familie''

Am aflat de scriitorul Petru Dumitriu întâmplător, vizionând o emisiune ce-mi place, București strict secret cu Stelian Tănase. În această emisiune era prezentat destinul tulburător al unui scriitor aparent politizat și dedicat într-o oarecare măsură realismului socialist. Am devenit curioasă să-i citesc opera, să cunosc o privire din interior asupra alegerii de a servi partidul. Este știut faptul că Petru Dumitriu s-a refugiat în Franța, de  fapt a fugit. A fugit de cei pe care-i servea. Și-a lăsat copilul în România. Mulți ani a încercat să-l elibereze dintr-o țară care a hotărât astfel să i se răzbune pentru trădare. 

Romanul major, Cronică de familie a fost pentru mine o invitație în acest sens. Voluminos, constituit din trei părți, romanul cuprinde viața unei generații de boieri ,,ciocoi'', ascensiunea, viața de familie, intrigile acestora, dar și lipsa de omenesc, ura, lașitatea. Familia Cozienilor, a unor oameni viermuiți, a dat naștere unei generații bolnave, fără de noroc. Începând cu  destinul Davidei, fiica mai mică a boierului, educată ca o lady deschide cercul vicios. Îndrăgostită de amantul mamei sale, Davida i se răzbună acestuia omorândul indirect, prin intermediul profesorului de matematică. Este un început în stilul tragediilor grecești. Crima îi este fatală. Davida se căsătorește fiind constrânsă de un om mic și mișel. Copii ei trăiesc aceiași viață incoloră și mercantilă. Linia de subiect trece ușor de la Davida la frații ei, Eustațiu și Bonifaciu.Sentimentele mărețe le sunt necunoscute, dandysmul este atitudinea ce se impune în felul de a fi a acestora. Am remarcat în cartea lui Petre Dumitriu o viziune negativă asupra omului, văzut doar din unghiul unei porniri pătimașe. Mi-am amintit aici de Răscoala lui Rebreanu, de discuțiile politizate ale boierilor speriați că vor pierde moșii. Nobilimea în degradare este subiectul cărții. Asistăm la formări de caractere, tentative de răzbunare și orgolii ruinate. Evident scriitorul posedă măestria scrisului imagistic, ne prezintă vizual și analitic fiecare personaj, se joaca cu limbajul, satirizează pe alocuri. Lectura acestei opere vaste m-a luat val vârtej, am fost în mijlocul unor evenimete, am trăit răscoale și scene amoroase, am asistat la intrigi și răsturnări de situații. Eu zic că romanul de familie pînă la urmă vine să educe în noi competența de a fi corecți atât cu cei apropiați cât și cu cei străini. Deci, vă doresc lectură frumoasă!

Cartea Mironei de Cella Serghi

  Mi-e dor de-o epocă în care n-am trăit. Mi-e dor de sunetul tramvaiului pe care nu l-am auzit, de muzica jazz şi parfumul Soir de Paris răspândit cochet de damele a la mode. Aş fi vrut să-mi fac o tunsoare în stil Bob, să stau într-un cinematograf privind un film alb - negru cu irezistibila Greta Garbo. Mi-e dor de epoca interbelică... Acest sentiment straniu şi totodată foarte natural mi-a apărut în urma lecturii romanului Cartea Mironei. Un personaj feminin cuceritor, Mirona este reprezentanta cea mai bună a unei epoci cosmopolite. Visătoare, dar şi rebelă, tandră şi curajoasă, Mirona trăieşte parcă sub semnul unui destin misterios. Umbra dispărutei bunici Fana îi apare în permanenţă asemenea unui far îndepăratat. Tânără aflată în conflict cu familia pleacă să-şi caute norocul la Paris. Acolo, sub pretext că scrie un roman, Mirona cunoaşte zbuciumul tinerilor nonconformişti. Deşi, aparent nehotărâtă în talentul său scriitoricesc, Mirona semnează în jurnalul său artistic cele mai importante evenimente. Asistă la căderea Parisului, la înrolarea prietenilor în razboi, la mizeria pe care o trăiesc oamenii de atunci. Viaţa se schimbă, discursurile sentimetale sunt sincere şi au porniri dintre cele mai nobile. Autoarea creează personaje de portret, toţi tineri, ambiţioşi şi visători. Toţi având aspiraţii libertine. Romanul Cellei Sergi este de o nobilă feminitate, împânzit de influeţele lui Camil Petrescu şi cele ale Hortensiei Papadat - Bengescu. 

  Realist, social, dar şi psihologic, romanul transmite experienţele unei tinere independente. Mirona este diferită de Diana Slavu (eroina romanului ,,Pânză de păianjen"), ea ştie să rupă cu tradiţia şi modelele patriarhale. Se îndrăgosteşte de un bărbat însurat, suferă, se maturizează. M-am convins a câta oară de faptul că literatura feminină este cu totul specială, ea nu are acea rigoare masculină adorată de unii, în schimb cucereşte prin confesiuni fine şi idei bine conturate. Universul feminin este fără de margini, fără limite temporale şi istorice. M-am identificat pe alocuri cu Mirona, am trăit cu aceiaşi pasiune căderea zidurilor fasciste, eliberare celor îrobiţi, schimbarea unei lumi de cristal. Cartea Mironei mi-a creionat o epocă  glorioasă, o epocă care deşi a dispărut, a lăsat în urmă o frumoasă literatură, personalităţi marcante şi prilejuri pentru visare. Învăluită în acest parfum de epocă interbelică vă spun - lectură frumoasă!

Jocurile Daniei de Anton Holban

   Destinul este un escroc, un croitor de mărimi scurte. Destinul a fost, cred eu, nedrept cu unul dintre cei mai reprezentativ scriitori ai epocii interbelice - Anton Holban. Creatorul romanelor de dragoste precum  O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei, Anton Holban a trăit în viaţă ca şi personajele sale livreşti. Toţi fiind nişte intelectuali complexaţi şi până la urmă nefericiţi. Romancierul vieţii interioare prin excelenţă, Anton Holban creează prin opera sa un portret al bărbatului cu aspiraţii înalte şi al femeiei care vine să-l completeze. Dacă în primele două romane, personajul narator se vede superior femeiei, atunci în ultimul său roman Jocurile Daniei, femeia deţine coroana. Mi-a plăcut enorm acest roman siropos, trist şi totodată atât de profund. Cât de straniu nu ar părea dar autorul alege ca ,,obiect" al scrierilor sale femeia. Spunând femeia, mă refer la tot ce este în sine feminitatea: inteligenţă, rafinament şi senzualitate. 

În Jocurile Daniei avem aparent un subiect din zilele noastre, actual şi cu un sfârşit uşor de intuit. Un bărbat trecut de floarea tinereţei se îndrăgosteşte de o tânără domniţă din lumea bună. Această domniţă este o cochetă răsfăţată, o fiică a unui evreu înstărit şi cu nume în societate. Dania (cu numele adevărat Lidya Manolovici), cucereşte în plasa ei barbaţii la fel cum fac sirenele cu voci frumoase. Dania nu oferă iubire, nu oferă nimic decât câte un zâmbet fugar şi o impresie de moment. Înţelegând faptul că nu va fi niciodată iubit de Dania, personajul narator suferă o dramă sentimentală care îl marchează. Dacă celălalt personaj feminin - Ioana iubea şi era respinsă, atunci aici rolurile se inversează. Dania se joacă. Jocul este pentru ea un prilej de a se amuza de bieţii îndrăgostiţi, de a-i ţine subjugaţi şi umili. Acest roman este pe cât de tragic, pe atât de realist. Este o lecţie de viaţă trăită chiar de Anton Holban. O lecţie pentru bărbaţii care se îndrăgostesc de păpuşi fiţoase. Chiar dacă fiecare femeie în sine are o parte din Dania, eu spun că această parte nu ar trebui să domine. Revenind la destinul scriitorului Anton Holban, care s-a stins prematur din viaţă, este de remarcat faptul că tot ce a trăit interior, tot ce a suferit, acesta a transcris pe hârtie. Am găsit interesantă psihologia bărbatului îndrăgostit şi veşnic nemulţumit. Pentru cei care vor să înţeleagă cum joacă o femeie cu sentimentele, dar şi cum a ştiut să iubească un bărbat scriitor din frumoasa epocă interbelică, lectura romanului va fi un prilej  minunat pentru delectare. 

Viața pe un peron de Octavian Paler

Eu cred că fiecare om are o frică, ca să nu-i zic fobie. Declar asta fără jenă și îmi permit să fiu mai îndrăzneață. Unii se tem de întuneric, alții de singurătate. Câți oameni, atâtea frici... Faptul că avem anumite temeri ne caracterizează că suntem slabi, vulnerabili și de fapt foarte mici (în comparație cu timpul cosmic, eternitate, univers). Nu știu cum voi, dar cred că ceea de ce mă tem eu este comun fiecăruia. Mi-e frică la nebunie de moarte! Recunosc acest adevăr, deși știu că este inevitabil. Am început această mică confesiune pentru a-mi ușura trecerea la cea care mi-a trezit aceste gânduri fantome. Este vorba despre cartea Viața pe un peron. Această scriitură pot spune, mi-a încununat anul 2012, un an în care lectura a jucat un rol decisiv în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.

 Dacă cărțile sunt scrise pentru a deștepta în oameni ceva profund, a le sugera un anumit adevăr, a-i încuraja în viață, atunci această carte este un tezaur. Începând cu titulul grăitor, Viața pe un peron este o odă dedicată singurătății și fricii. Personajul central, un profesor de istorie trece prin mai multe experiențe (pasiuni), se ciocnește cu o realitate insuportabilă în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur (inclusiv și pe el la moment). Omul decide să fugă, trezindu-se astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Sigur că avem în față o parabolă, dacă nu un mit, Paler fiind amator de mituri și filozofii. Parabola vieții unui om care-și conștientizează nimicnicia. Peronul este locul simbolic al așteptărilor. Locul care ne oferă o alegere - să mergem înainte sau să rămânem pe loc. Pe acest peron misterios profesorul de istorie întâlnește un alt personaj plin de îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugi-se și ea de o realitate denaturată în care îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă așteptare, de fapt o mare singurătate. O singurătate în doi. În continuare asistăm la un șir de confesiuni teribile și delicate. Fantezia se împletește cu realitate. Cobrele și mangustele, îmblânzitorii și victimele, construiesc peisajul inedit al cărții Viața pe un peron. Această carte eseu, este, cred eu, o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții. Există sau nu un alt început noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm. Să așteptăm dar, fiecare pe peronul său. Iar până vine trenul eu vă spun: lectură plăcută!

Gesturi (trilogia nimicului) de Emilian Galaicu - Păun

A fost odată un scriitor. Un scriitor ambiţios. Un scriitor care avea un vis - să scrie un roman. Un roman fără personaje, fără subiect, fără teme concrete. Un roman despre nimic. Acest scriitor a ales să scrie romanul începând de la un gest, o mică forţare, cea de a lua condeiul în mîină şi a începe jocul. Căci ce este, dacă nu un joc de cuvinte, sensuri şi intertexturi. Un iureş de aberaţii (să-mi fie iertată îndrăzneala) la prima vedere, un bâlci de experimente şi cinisme. Astea le-ar observa un cititor care încă nu a dat mîna cu arta postmodernistă. Eu fiind o fire pregătită pentru tot ce e nou şi atractiv am apreciat talentul scriitoricesc al poetului (căci pînă la urmă tot poet rămâne - Gălaicu-Păun). 

Dacă e să începem de la o normă postmodernistă în care logosul însuşi îşi pierde supremaţia, fenomen explicat prin aplicarea deconstructivismului ca modalitate de lectură, atunci romanul aşa-zis pornografic  - Gesturi este o bombă cu mecanismul închis. Sugestiv în acest sens este motto-ul cu care începe micro-romanul. Gălaicu-Păun se referă la Flaubert care vroia să scrie un roman despre nimic. Un roman care să se susţină doar prin stil. Adevărul e că n-a mai scris romanul acesta... 

Această măreaţă ambiţie a avut-o pare-mi-se şi scriitorul basarabean. Lipsa subiectului bine închegat, absenţa personajelor denotă o atitudine curajoasă în literatura noastră sărăcită de timp. Există un EL care încearcă să fugă de ceva, cineva şi care se autocunoaşte datorită unor gesturi. Gestul, în viziunea autorului este superior cuvîntului. Gestul mîinei care scrie, a mîinei care atinge femeia, a mîinei care avertizează. Este imposibil de povestit această carte. Este şi inutil. Trebuie cred să posezi un oarecare exhibiţionism cerebral pentru a scrie o astel de carte (cărticică - 89 pag). Dacă e să accentuez ineditul din această scriitură atunci e cazul să menţionez o întreagă teorie a gesturilor pe care Gălaicu-Păun o creionează. Nu scapă nici temele abordate subtil şi parodic: banalul, temporalitatea, mitul androginului, complexele sexualităţii, toate fiind specifice contemporaneităţii. 

Am să parafrazez aşa cum a facut scriitorul spunând că ,,la început a fost gestul". Eu cred că la început a fost lectura.  Deci, lectură plăcută!

Totentanz sau Viaţa unei nopţi (Jurnalul menajerei) de Claudia Partole

M-am răsfăţat cu o carte nemaipomenit  de sinceră şi ,,demachiată". O  carte bună pentru cei care pornesc la muncă în Italia, Spania, Russia, or alta ţară de ,,vis". Jurnalul menajerei, cum îl numeşte însăşi scriitoarea este un roman tragic al omului plecat în străinătate. Eroina, o femeie inteligentă, cu studii, ajunge să lucreze la negru în casa unor italieni de rând. Umilită, obosită, purtând în piept dorul mioritic de casă,  femeia se refugiază prin scris. Romanul în întregime descrie o singură noapte, fărâmiţată pe ore, timp în care menajera veghează stăpâna (devenită între timp prietenă) care a murit. Noaptea pare a fi fără de sfârşit. O noapte zbuciumată de amintiri şi regrete. Eleganţa feminină a frazei se îmbină armonios cu duritatea expresiilor ce sondează viaţa migranţilor plecaţi de voie sau de nevoie. ,,Străinia spulberă noţiunea şi sentimentul de sărăcie pe care le ai acasă. Atunci când te simţi străin într-o lume bogată, civilizată, curată, unde ştii că nu ai un ungher al tău, unde nimeni nu te aşteaptă...Atunci ţi-e dor de ceea ce era al tău - fie acesta şi lipsit de semnul nobleţei, profan, înămolit în nimicuri lumeşti, dar care te acceptă, chiar dacă te umileşte pe dinăuntru." Am reprodus un fragment din romanul Claudiei Partole pentru a sugera celor care sunt prieteni cu cartea că este un roman nostalgic de frumos. Dorul, înstrăinarea, prietenia, munca, singurătatea sunt nişte teme dezvoltate cu mult har de scriitoare. În nici o carte citită până acum nu am găsit atâtă actualitate şi atâtă durere. Deşi pe alocuri scriitoarea face abuz de inserţiuni proverbiale, citate, fragmente din jurnalul prietenei...romanul nu pierde din naturaleţe. În ,,Viaţa unei nopţi" am regăsit de fapt viaţa unui om într-o ţară care te face să crezi că ziua şi noaptea sunt identice. Lectură frumoasă!

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.

Îmi este foarte greu să scriu despre cărţile care cu adevărat îmi plac, care mă cuceresc şi mă depăşesc. Am lecturat romanul eliadesc ,,Noaptea de Sânziene" de două ori, cred că dacă aş face-o pentru a treia oară tot aş găsi ceva nou şi subtil. Se spune că titlul iniţial al romanului era ,,Pădurea interzisă", locul care atrage printr-un mister indescifrabil. Această carte la fel ca acea pădure interzisă te invită în necunoscut, te face să te opreşti în faţa oglinzii propriului suflet şi să te cauţi aşa cum ai fost la începuturi. De ce a ales Eliade anume sânzienele? Posibil deoarece acea noapte este una misterioasă, este perioada când cerurile se deschid...Subiectul operei cuprinde doisperezece ani (1932-1946), un timp de mari schimbări sociale, politice dar mai întâi de toate spirituale. A fost un timp al căutarilor. Un timp crud. Lupta cu timpul istoric (deci efemer) este de fapt tema centrală a cărţii. Eroii acesteia sunt nişte revoltaţi, nişte intelectuali ce nu se încadrează în circuitul banal al lumii. Cel mai interesant personaj -  Ştefan Viziru, un alter ego al scriitorului, trăieşte  o dramă personală revoltatoare. Îndrăgostit de două femei, Ileana şi Ioana, Ştefan îşi pierde identitatea, echilibrul masculin atât de necesar în acele timpuri. Dorinţa obsedantă a acestuia era să poată iubi ca sfinţii, mai multe fiinţe odată. Celelalte personaje sunt construite parcă cu scopul de a oferi sfaturi şi a-l învăţa pe Ştefan să trăiască cu adevărat. Bunăoară Biriş, un intelectual tuberculos şi laş pe alocuri îi spune monumentala frază :,,Mă platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!..." Aceasta ar fi una din opiniile reflectate în carte. Toate cele existente pe pământ sunt absurde. Omul nu poate citi semnele, sacrul camuflat în profan. Omul de rând, omul modern îşi ratează viaţa. Întotdeauna m-a preocupat problema timpului, faptul că el nu poate fi oprit. Eroii din opera lui Eliade îşi găsesc refugiul din timp în cele mai stranii feluri. Ştefan Viziru se ascunde într-o cameră de hotel deoarece îi aminteşte de camera Sambo din copilărie. Ioana se refugiază din timp prin lectura. Vădastra, cel mai grotesc personaj, o face atunci când îşi pune masca de ofiţer, furată de la Băleanu. ,,Noaptea de Sânziene" nu este un roman social, aşa cum ar părea la prima lectură, nici un roman de dragoste, mai degrabă este un roman filozofic. Este încununarea tuturor cărţilor în una - totală, majoră. Îl regăsim aici pe istoricul religiilor, pe intelectualul  rafinat, pe omul plictisit de istorie. Cred că această carte este mai întâi de toate un răspuns, un răspuns -  expresia romancierului din labirint. Nu aş recomanda acest roman unui cititor neiniţiat, crud în materiede filozofie eliadească. Înainte de toate ar trebui citite multe lucrări similare, ajutătoare de genul ,,Sacrul şi profanul" de M. Eliade. Doar astfel taina cărţii ar putea fi pipăită. Nu mi-am propus să narez subiectul acestei cărţi, ar fi ridicol şi inutil deoarece fiecare cititor îşi va alege subiectul său de importanţă. Aş vrea să rezum cele spuse cu o frază genială din roman : ,,Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase - ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii."

Lectură frumoasă!

Şi a fost noapte... de Aureliu Busuioc

Ultimul meu roman citit de Aureliu Busuioc a fost undeva prin clasa VII-a, având un titlu simbolic ,,Singur în faţa dragostei”. Nu ştiu dacă am înţeles prea multe atunci, cred că era o lectură prematură, mintea mea visa la Robinson Crusoe şi Tom Sowyer. După o frumoasă perioadă de timp am hotărât să mă reîntorc spre lectura operelor lui Aureliu Busuioc. Cartea am procurat-o de la o librărie Cartier (era la reducere)...

Romanul intitulat ,,Şi a fost noapte...” este o noutate pe arena literară contemporană. Compusă simetric din şapte capitole, cartea zugrăveşte realităţile crude ale celui de-al doilea război mondial desfăşurate într-un sat bulgăresc B. Protagoniştii romanului sunt diferiţi ca naţionalitate dar se înrudesc sufleteşte. Lenţa, o tânără bulgăroaică şi Werner, de origine austriac trăiesc o frumoasă şi scurtă poveste de dragoste, fiind despărţiţi de eliberatorii ruşi. Este ceva în acest roman care mi s-a asociat cu drama ,,Păsările tinereţii noastre”. Spiritul dreptăţii, dorul de frumos şi sfânt, bunătatea omului simplu, jertfa sunt acele componente care îmbogăţesc substanţa epică a romanului. Deşi cruzimile războiului sunt înfiorătoare, bunătatea omului le învinge pe toate. Mi-a părut frumos mesajul romanului. Dragostea este cea mai mare forţă din univers. După doisprezece ani de despărţire protagoniştii se reîntâlnesc, acum pentru totdeauna. Simplitatea frazei, numărul mic de personaje, linia de subiect abordată semirealist îmbracă un ideal artistic şi uman specific dlui Busuioc. E frumos să dedici un roman soţiei, e frumos să scrii în numele a ceea ce crezi că poate fi veşnic, e frumos să oferi modele atunci când acestea sunt rarisime. Mulţumesc scriitorului pentru o carte bună!

ÎNTOARCEREA DIN RAI de Mircea Eliade

Întors din India, Mircea Eliade era recunoscut drept scriitor talentat, îndeosebi după succesul publicării romanului exotic Maitreyi. Aerul bucureștean  în care acesta și-a pulverizează brusc personalitatea l-a marcat să scrie un alt tip de roman, un roman epic care va evoca trăirile unei generații de intelectuali ratați. Aspirațiile, frământările și absurditățile unor indivizi inteligenți sunt descrise într-o manieră trăieristă, psihologizantă. Începutul  romanului mi-a părut plin de naturalețe și sinceritate. După o unire carnală personajul masculine Pavel Anicet se simte obosit de prezența femeii iubite. Această oboseală vine din frica de a nu-și pierde libertatea, de a putea fi singur. În continuare naratorul introduce fragmentarismul nuvelistic reușind astfel să ne prezinte lumea interioară a fiecărui personaj. Dintre aceștia se evidențiază : David Dragu – un scriitor în devenire, Emilian – membru de partid, Jean Ciutariu – intelectual cu carte, Ghighi – femeia părăsită, Petre – muzician rafinat. Această generație de tineri trăiește într-o epocă de mari schimbări pe plan social-politic, schimbări care vor devein decisive pentru fiecare spirit cu idei de ascensiune. Problematica romanului este semnificativă îndeosebi prin faptul că ne prezintă aspecte autobiografice din viața scriitorului. Îndrăgostit de două femei (Sorana Țopa și Nina Mareș), Eliade trece printr-o acută criză  sentimentală. Același destin îl parcurge personajul Pavel Anicet atunci când se abandonează prin moarte. Nu cred că intenția scriitorului a fost de a crea anumite personaje vii, mai degrabă de a transmite niște idei prin intermediul lor. Am remarcat de astfel preferința eliadească pentru personajul masculin (de obicei intelectual) care suferă un destin deosebit. Femeia este mai mult un decor necesar. În mai toate romanele sale Eliade construiește personalități complexe, unice. Întoarcerea din rai este înainte de toate trezirea la realitate, abandonarea visurilor juvenile, încercarea de a se identifica în viața concretă. Drama fiecărui personaj în parte este drama unui singur om. Revoluția, pierderea paternă, însingurarea, moartea, sunt principalele motive de trezire la realitate. Într-o societate profană și  mediocră raiul se descompune devenind vis. Planul tripartit al romanului reliefează permanenta căutare de sine. Lecturând aveam impresia că urmăresc un film modern, evenimentele rupte din context impunându-mă să ghicesc fiecare intenție a naratorului. Întoarcerea din rai este o carte cu multe idei subtile, gânduri care hrănesc setea de cunoaștere și afirmare. Un roman frescă, un roman eseu, un roman tensiune. Încă mai trăiesc această carte, nu mă pot desprinde de arderea devoratoare a talentului eliadesc. Consider că acest roman invită insistent la stimularea gândirii așa cum  -  a citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri. Lectură frumoasă!

,,Idiotul'' de Fiodor M. Dostoievski

Umilința e o forță uriașă

Considerat inauguratorul romanului social-filozofic rus, Fiodor M. Dostoievski este creatorul unor opere epatante prin desăvârșire. Proza lui Dostoievski este expresia compasiunii, manifestarea celor mai nobile porniri pe fundalul unei societăți depravate. Scriitorul ilustrează personaje deosebite, tipologii nemaiîntâlnite și sihastrice. Reprezentativ în acest sens este romanul de maximă genialitate ,,Idiotul” (1868), publicat pentru prima oară in revista Russky Vestnik. Începând cu titlul original și expresiv, scriitorul ne aduce pagină cu pagină viața burgeziei ruse măcinată de intrigi și lașități. Printre acești oameni mici și deposedați de morală, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este unicul suflet onest. Introdus în societatea înaltă datorită titlului său de prinț (sărac), Mîșkin este văzut de ceilalți drept o ființă slabă și lipsită de caracter. Adevărul e că cel mai puternic personaj din întregul roman este totuși Mîșkin.

 Stranietățile familiei Epancin în care Elizaveta Prokofievna este dornică să-și mărite cele trei fete conferă romanului ceva din vizionarismul miniatural francez. Un rol important în opera îi revine dialogului, lungilor scene de pe terasa familiei generalului unde foarte subtil sunt discutate probleme cu tentă morală, etică și socială. Dintre personajele din tabăra celor insensibili și slabi mi-a atras atenția cuplul Rogojin și  Anastasia. Forța care conduce aceste fiinițe fragile la autodistrugere este una nesăbuită. Rogijin iubește în felul său: lumesc și obișnuit. Anastasia se simte vinovată din cauza lipsei de puritate, tinde să se sacrifice în numele unei iubiri superioare. Cel mai delicat și aparent nepretențios știe să iubească Mîșkin. Acesta este purtătorul unei iubiri creștine, liniștite, monahicești. Lumina sa - Aglaia îi este de fapt proiecția propriei sale imaginații creatoare care îmbracă ființa în calități ce aceasta nu le posedă. Mă întreb, oare de puține ori noi, oamenii, în cautarea noastră de împlinire, imaginăm ființele dragi alt fel decât ele de fapt sunt…

 Complexe și contradictorii, personajele dostoievskiene (Lebedev, Ipolit, Rogojin, Varia, Kolia), aparțin diferitor pături sociale, dar sunt unite prin aceeași micime sufletească. O temă care guvernează romanul este boala. Inițial bolnav este considerat prințul care suferă de idioțenie cruntă încă din timpurile uceniciei, totuși bolnave sunt celelalte personaje. Bolnave de mediocritate, de avuție, de parvenitism, de minciună acestea constituie de fapt o frescă a societății din toate timpurile. O scenă care m-a impresionat prin forța de sugestie spiritual – umană este vizita prințului în casa sumbră a lui Rogojin. Tehnica vizionarismului dostoevskian excelează prin puterea de a transmite anumite adevăruri fundamentale (unitatea spiritelor). Aflați sub misterioasa pictură ce îl înfățișează pe  Isus crucificatul fiecare personaj se vede pe sine, își dezgolește sufletul. În acel unic moment are loc apropierea de diviniate. Nici Don Quijote cel nabun și naiv, nici Jean Valjean însetat de adevăr, nici chiar suferindul Werther nu pot fi comparați cu idiotul lui Dostoievski. Originalitatea acestui tip uman este izbitoare (cel puțin pentru mine), poate din cauză că îmi pare imposibilă existența unui astfel de om. Noi, modernii, copii blugilor și facebook-ului suntem plămădiți dintr-o stofă mult prea comercială. În loc să gândim noi, gândurile ne gândesc. Mîșkin a știut să-și păstreze intactă ființa, să gândească smerit, înțelept. Sfârșitul tragic al romanului are capacitatea de a sensibiliza cititorul, de a-l invita la meditație. Sfatul meu ar fi să citiți în original pentru că astfel mai ușor ve-ți putea surprinde tensiunea psihologică din roman. 

 Consider că orice apreciere a acestei cărți ar fi de prisos, au făcut-o mulți alții înaintea mea, vreau doar să amintesc o frază dostoievskiană celebră în care mă regăsesc completamente: ,, [...] în orice idee genială, ori nouă, sau în orice idee, cât de cât serioasă, ce încolțește în capul unui om, există un ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel și chip să explici această idee vreme de treizeci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care, în ciuda străduințelor tale, nu va voi să iasî din cutia ta craniana și va zace mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale’’. Lectură ușoară!                                                                                              


 Ecranizarea romanului 1958

,,O scrisoare de dragoste'' sau ,,Soarta unui arivist'' de Mihai Drumeș

Abia am lăsat din mîini cartea care m-a cucerit instantaneu. O scrisoare de dragoste este un titlu care inițial mi-a atras atenția, și fiindcă în zilele noastre îmbibate de materialism practic nu se mai scriu scrisori, m-am gândit să citesc opera unui scriitor mai puțin cunoscut. Mihai Drumeș a schimbat într-un fel cuminte și nepretențios oglinda literaturii române, mai întâi prin operele sale teatrale, după care prin romanele sale de gen bestseller (Invitația la vals, Elevul Dima dintr-a șaptea, Cazul Magheru). Faptul că scriitorul a trăit într-o epoca de mari schimbări și pasiuni i-a influențat cu prisosință destinul literar. Narațiunea romanului se desfășoară pe fundalul a două confesiuni, una este cea a personajului masculin - Dinu Gherghel, alta a personajului feminin - Anda Brădeanu. Tineri, frumoși, deștepți, se întreabă ce i-ar împiedica să fie fericiți? Sigur că viermele avuției care îl macină pe Dinu până la oase. Pentru avere, statut social și putere, bietul Sorel o părăsește pe Anda pentru o partidă mai bună - Jebs. Subiectul cărții este luat din viață, unul obișnuit și cu atât mai tragic. Mă întreb cât de naiv trebuie să fii atunci când alegi un portmoneu gros și nu o inimă mare?! Niciodată banii nu vor înlocui dragostea, senzația de a fi împlinit, de a savura momentele simple și pline de farmec împreună cu cel drag. Dinu înțelege acest adevăr prea târziu, destinul său e ruinat inevitabil. Doar moartea este o eliberare, și Dinu se aruncă în ea cu pasiune. Un sfârșit de gen wertherian, este alegerea scritorului care-și omoară personajele. Romanul O scrisoare de dragoste este o confesiune senzuală în care cititorul de toate vârstele se va lăsa copleșit. Un capitol aparte este viața în căsnicie a soților Gherghel, descrieri rafinate de comportamnet conjugal. Îmi pare bună această carte îndeosebi pentru noii căsătoriți. Vocea narativă de oferă unele recomandări interesante și utile. Doar iubirea adevărată ne învie, ne umanizează, ne face deosebiți. În rest toate sunt nimicuri. Această lecție de viață ne-o oferă frumoasa și trista scrisoare de dragoste. Până la o nouă lectură!

,,O femeie și un bărbat'' sau ,,Adam și Eva'' de Liviu Rebreanu

  Eu cred că există suflete pereche, cred în faptul că un singur bărbat e predestinat unei singure femei. Toate încercările omului pe pământ se rezumă la găsirea celuilat. Deși pare a fi un ideal, eu sunt convinsă. În rest toate sunt niște rătăciri ale ființei care nu vrea să vadă acolo unde e lumină. Lectura romanului ales după câteva recomandări mi-a întărit această credință. Am citit  Adam și Eva dintr-o răsuflare, dintr-un vârtej sufletesc. Este o carte în care pasiunea se îmbină cu viața, dragostea cu suferința, existența cu moartea. Nu l-am recunoscut pe Rebreanu în acest roman, romanul de altfel preferat al scriitorului. 

Dacă în Ion, Răscoala, Jar, socialul copleșește viața spirituală, atunci în acest roman atenția scriitorului se axează pe  dimensiunea metafizică a ființei. Mi-a plăcut această carte în care am întâlnit lumi exotice, lumi barbare, epoci revoluționare și moderne. Ceea ce unește toate aceste perioade diferite de timp este permanenta căutare a omului: dragostea. Personajul principal se reîncarnează în cele șapte vieți oferite de marele spirit, fiind ba păstor, ba scriptor babilonian, or senator roman...Toate aceste măști existențiale sunt doar niște modalități de a-și întâlni sufletul pereche. Toma Novac și Ileana refac cuplul mititc primordial, devin un tot întreg pentru o clipă, atunci când se regăsesc. Mă gândesc că fiecare om până la urmă aspiră să-și găsească perechea androginică, să-și simtă viața împlinită, căci mai presus de toate grijile lumești e iubirea. Sigur, cartea nu răspunde la toate întrebările existențiale, ea doar suscită spiritul, îl face să simtă mai intens și să gândească mai profund. Chiar dacă ar părea o absurditate, e frumos să crezi că undeva pe acest pământ  mai este cineva care te-ar înțelege dintr-o singură privire, te-ar învălui într-un singur cuvânt de dor. Pentru cei care știu că dacă dragoste nu e nimic nu e, această carte va fi o hrană de suflet.

ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ

I pant, I sink, I tremble, I expire.

PB. Shelley

Fiecare carte scrisă începe cu un motiv de coagulare a ideilor scriitorului într-un tot întreg. Unele cărţi au ca motiv central moravurile societăţii, dragostea, istoria, trecerea timpului, căutarea inspiraţiei, altele însă sedimentează un alt strat cu mult mai profund şi complex: omul.  O cartea citită dintr-o răsuflare, şi care mi-a întărit în mine ideea banalităţii lucrurilor înconjurătoare este scrisă de un evreu scriitor, de un scriitor măcinat de o boală incurabilă, de o boală care a motivat spre a scrie. Întâmplări în irealitatea imediată nu este un roman ordinar, un roman de acţiune, or, de intrigă tumultoasă. Este mai degrabă un roman - confesiune al unui tânăr bolnav care concepe realitatea oamenilor comuni altfel. Mi-a părut interesantă viziunea personajului narator care este atras de spaţii bolnăvicioase, de oameni neobişnuiţi şi acţiuni absurde. Omul prizonier al propriului corp, crizele adolescenţei, inutilitatea sufletului, bizareria şi frământările sunt ideile în jurul cărora planează discursul naratorului. Pentru cei care Bacovia este un model al liricii româneşti, romanul lui Max Blecher va fi o revelaţie. Valoarea unei cărţi constă în gustul ce şi-l lasă în sufletul cititorului. Întâmplările lui M.Blecher sunt de fapt intâmplările unui om care simte mai profund şi vede mai intens. A nu fi decât tu însuţi - iată ce ,,învaţă" acest roman.