Cea mai frumoasa poveste este cea care nu are o continuare. Odata întâmplată, trăită, ea rămâne cu noi, în cel mai ascuns strat al țesutului emotiv. Rămâne o unduire lentă de reîntoarcere, undeva într-un trecut ireal de îndepărtat.
Atunci, în cea mai incertă noapte, rămasă în ceața zilelor suflate, asemenea unui puf de păpădie, în bătaia vântului de seara, buzele tremurau cuvinte nedeslușite, iar propria umbra părea mai mult decât o proiecție, ea părea a fi tu. O parte care te îndemna să înregistrezi cu toată fința ta nestatornică acest moment unic de împlinire. Neasemuit cu nimic din ce-ai trăit până atunci.
Extazul, tandrețea și moleșeala mi-au împăienjenit gândurile. M-am oprit să te contemplu pentru că știam că e pentru ultima dată când te văd. Obiectivul meu lăuntric a imortalizat o parte din tine. Iar conștiința mea a înrămat momentul. Moment pe care peste ani îl vei căuta, îl vei retrăi și-l vei elogia ca fiind un carpe diem pe care l-ai meritat. L-ai vrut a fi intangibil și l-ai ocrotit.
Fiecare om are astfel de clipe, trăite la intensitate maximă. Trăite fără a fi exteriorozate, ci mai degrabă îmbalsamate pentru propria veșnicie. Cadru e diferit, precum și percepția umană. Diferă și alegerea pe care o facem. Așa cum toți suntem într-un singur exemplar. Inimitabil. Ceea ce ne unește este cuvântul nerostit, lumina de sub gene, colțul unui zâmbet pe care alții nu-l vor observa. Și statornicia. Fiindca ai avut sălbatica libertate de spirit, să o recunoști pe ea - clipa cu care măsori eternitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu