Postare cu dedicatie

Avea cel mai blajin chip pe care copilul din mine și-l amintește. Mărunțică, dibace ca o furnicuță, calmă și dornică de oameni, baba Sonea (așa îi spuneam, din simplu motiv că nu mi-o aminteam altfel) întrunchipează pentru mine copilăria. Fragenda copilărie. Eram un copil zburdalnic, care la doar cinci ani cutreiera toată mahalaua, toate hudițele și sigur că, aveam preferințe. Îmi era inima cât o gutuie când știam că mă duc oaspete mic la ea. Deshideam poarta de lemn vechi, fără s-o mai închid, alergam pe cărarea de flori spre mica căsuță a bătrânei. Avea două cămeruțe, mici. Tavanele joase, pereții dați sârguincios cu var, și mai avea ceva, într-un colț de cameră. Un cuptor. Datorita covoarelor tradiționale, cu mulți trandafiri roșii, arbori, romburi și alte motive specifice, mă credeam șeic arab. Pe el mă cățăram, nerăbdătoare să-i povestesc perepețiile mele, să-i arăt păpușa cea nouă și să-i promit că-i voi face cunoștință cu noul meu prieten, cățelul lui moș Luca. Îngăduitoare mă asculta, mă servea cu plăcintă cu măr, iar din gentuța unde își ținea pensia și tot ce avea ea mai de preț, îmi dădea o bomboană. Așa gentuță are și bunica mea. Fiecare bătrânică o are. Eu îî ziceam gentuța fermecată. Acolo, sac fără fund, bomboanele apărea cumva mistic. Și erau cele mai bune. 

Nici nu știu care e mecanismul după care funcționează creierul nostru, cum își fac loc amintiri demult arhivate undeva la subsol, cert este că ele undeva ne condiționează. Eu de mulți ani nu m-am gândit la bătrânica singuratică din mahala. Ceva astăzi m-a făcut să mi-o întorc. Poate pentru că atunci, între pereții înguști cu ferestre liliputane, am fost pur și simplu fericită. Așa cum doar un copil poate fi. Poate pentru că acea femeie trecută prin foamete, văduvită, cu o singură fiică dispărută de ani, mă asculta ca și cum aș fi fost un om mare. Îmi arăta fotografii gălbejite de tot ce se numește timp și tristețe, îmi dădea broaboada să i-o pun păpușii. Îmi dădea flori...

După ce a plecat la cei drepți, casa i-a fost dărâmată. Puținele lucruri aruncate. N-am mai rămas nimic. În afară de umbra de amintire, diafană și  zglobie, pe care o port cu mine.