Tunelul de Ernesto Sabato

...În orice caz, exista un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinerețea, întreaga viață.

Să încep cu faptul că inițial am fost atrasă de titlul cărții, pe scriitor nu-l cunoșteam. După, am aflat că acest roman publicat în 1948 l-a făcut faimos pe Ernesto Sabato, calificat drept ultimul clasic argintinian al secolului XX. O proză de conștiință distructivă, scriitura ne prezintă un destin care își asumă o crimă. Sub insemnul  culpabilității și al singurătății dezolante, personajul narator Juan Pablo Castel ni se confesează. Fragmentar, discursul acestui (anti)erou trasează câteva momente cruciale. Intâlnirea cu Maria constituie o revelație pentru un pictor lăudat de critici, dar neînțeles. În timpul unei expoziții de pictură, Castel este atras de privirea misterioasă a Mariei. Femeia își fixase privirea asupra unei ferestre  pictate simbolic, element al evadării din singurătate. Din acest moment, personajul narator are certitudinea că Maria l-a înțeles. Dintr-o martoră a creației, Maria se transformă într-o obsesie. Enigmatică, situată în realitatea introspecției eului narant, femeia de fapt nu mai există. Ea aparține trecutului. 

Pe parcursul lecturii, sesizăm emotivitatea încordată a narațiunii, dar și efectul unui procedeu specific romanului modern. Fluxul constiinței devine sesizabil din tendința relatării alerte, convulsive. Toată acțiunea romanului se petrece în interiorul personajului, iar cadrul exterior aproape că este neglijat. Gelozia, dragostea artificială, vanitatea, orgoliul, îngâmfarea ar putea fi cuvintele cheie ale acestui roman. Maria și cei care o înconjoară constituie de fapt o încercare a artistului de a deveni comun. Odată ce actul total de iubire eșuează, Castel se întreabă, ...poate că eram eu monstrul ridicol? Și nu râdeau, oare, de mine? Nu eram, oare, eu imbecilul, omul caraghios al tunelelor și mesajelor secrete? În acest moment de zbucium spiritual atenția lui Castel se axează asupra autoanalizei faptelor care l-au condus spre crimă. Firul narațiunii se identifică cu confidența dureroasă, de o autencticitate pe alocuri artificială. Castel nu trezește simpatie, nu inspiră milă, el rămâne ancorat în credința sa oarbă că știe  tot. Concluzia finală a cărții rămâne a fi mesajul unui artist însingurat: parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să știm că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situații asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârșit în fața unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunț secret al prezenței mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră... Câtă iluzie! 

Această lectură deși nu a fost voluminoasă m-a obosit, am avut impresia că naratorulși-a dirijat toată suferința într-un cascadă, vărsând singurătate printre rânduri. Acum mă întreb dacă am avut parte de acel efect cathartic pe care în mod ideal îl definește plăcerea textului. Probabil, da.

SĂ NU NE UITĂM LA CEAS DE RODICA OJOG-BRAŞOVEANU

Să nu ne uităm la ceas este un roman de spionaj în deplinul sens al acestui cuvânt. Scris cu măestria practicată în timp, cartea ne confundă într-o atmosferă picantă cu doamne elegante şi spioni de cinema. Acţiunea densă are loc în perioada tulbure a anului 1943, într-o Românie idializată intenţionat şi prin asta fermecătoare. ROB a fost o amatoare de călătorii şi o bună cunoscătoare a obiceiurilor turistice a unui om avut. Probabil datorita unor experienţe personale autoarea foloseşte ca spaţiu pentru crimă un hotel de pe litoralul românesc. Detaliile sunt cu adevărat atractive, creionând un spaţiu care captivează, stârneşte curiozitate şi-i trezeşte cititorului o plăcută senzaţie de coparticipare, transformându-l dintr-un spectator de după perdea în unul care e chiar în cameră. Descrierea camerilor de hotel, a barurilor şi cârciumilor ne schiţează o paletă colorată a unui mediu prielnic pentru acţiune. Aici se întâlnesc destine unice, figuri delicate, eleganţe sobre, dar şi oameni negri, slabi cu gesturi onctuoase, lipsiţi de vlagă. Personajul femin clasic, Elvira Manu îmbină toate atuurile descendentelor Evei. Enigmatică, elegantă, cultă, Elvira Manu poate deveni un model al feminităţii romantice. Opusul ei este baronul Kurt, un bărbat de influenţă în al treilea reich, un om trist şi obosit de viaţă. Din moment ce aceştia doi se întâlnesc, acţiunea se precipită, iar interesele politice ale ţărilor implicate în război se transformă în impedimentele unei mari iubiri. 

Mie îmi place felul în care scriitoarea a combinat tipologii de personaje, împletind poante şi intrigi demne de un roman de spionaj. Citeam undeva că această carte e prea artificială, neverosimilă şi chiar plicitisitoare. Eu nu cred aşa. O carte de Rodica Ojog-Braşoveanu nu poate fi plictisitoare. Dacă nu te cucereşte acţiunea, atunci limbajul operei nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Expresiv, colorat cu observaţii fine, îmbinând extreme sociale şi observaţii fine. Limbajul şi intriga intensă conferă acestei cărţi autenticitate. Un exemplu ar fi următoarea observaţie a unui personaj din carte: Uite, domnule, de ce nu cred în Dumnezeu! Vâri totul la unul în desagă, de nu mai încape, trebuie s-o îndeşi cu genunchii, şi altuia nu-i dai decât junghi, chelie şi ploşniţe! E inechitabil!

Pare-mi-se în cartea De veghe în lanul de secară, Holden a emis o observaţie fină în legătură cu cărţile bune, spunând că după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon de câte ori ai chef. Scriitoarea ROB este pentru mine un astfel de autor. 

AUTOBIOGRAFIE de AGATHA CHRISTIE, un imn adus fericirii de a trăi

Acum, ca niciodată m-am îndrăgostit de Agatha Christie. Datorită faptului că i-am citit autobiografia, am redescoperit o femeie întru totul deosebită. Marea majoritate o cunosc doar drept autoare de romane poliţiste, o veritabilă regină a intrigilor cu iz criminal. Eu mă aflu în tabăra celor care îi adoră detectivele, îi admiră operele dramatice, iar mai presus de toate îi apreciază puterea neobişnuită de care a dat dovadă pe tot parcursul vieţii. Cred că de aici a pornit dorinţa să cunosc cât mai mult despre modesta scriitoare engleză. Autobiografia începută în oraşul Nimrud (Irak) 1950, este mai degrabă o călătorie în timp, decât o clasificare cronologică a evenimentelor marcante din viaţa Agathei.

 Autoarea recunoaşte că cuvântul autobiografie îi parea prea pompos, presupunând un studiu integru al vieţii cuiva. Pentru Agatha, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cît sunt mai nerezonabile şi mai improbabile, cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de a făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de mică importanţă, făcându-te brusc să spui: Îmi amintesc... Necesitatea vitală a fiecărui om este probabil de a re-trăi încă o dată acele senzaţii plăcute fără de care ar fi mult mai trist, aici pe pământ. Scriitoarea începe prin a ne evoca amintiri din copilărie. O copilărie fericită. Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă, este cred să ai o copilărie fericită. În această primă parte a cărţii întâlnim oameni şi locuri, evenimente şi date importante pentru cea care ţinea pana amintirilor. Ashfieldul, casa părintească a fost pentru Agatha Christie un tărâm magic al primelor speranţe şi visuri. Acolo a crescut un copil creativ şi enigmatic, care avea să devină mai târziu scriitoarea celebră de astăzi. Stilul uşor lizibil al cărţii, naturaleţea celor povestite, ne oferă o privelişte de ansamblu asupra frumoasei perioade de timp în care a trăit Christie. Epoca victoriană cu apucăturile ei ciudate, cele două războaie mondiale, care au schimbat întru totul cursul lucrurilor, dar mai ales oamenii, şi-a lăsat amprenta în carte. Dincolo de factorii exteriori, Autobiografia ne oferă un preţios portret al scriitoarei. Marea revelaţie a fost pentru mine cea de a o cunoaşte pe Agatha Christie modestă, cuminte, destul de inteligentă pentru a-şi distruge mitul personalităţii. În carte, mai întâi de toate facem cunoştinţă cu omenia şi simplitatea, dominante ale personalităţii scriitoarei. Iar, Agatha Christie a avut parte de o viaţă plină şi complexă. Asistăm la o metamorfoză umană prin desăvârşire, dintr-un copil sfios şi visător spre o domnişoară elegantă şi muzicală, dintr-o tânără femeie ambiţioasă Agatha devine mamă iubitoare, dintr-o femeie iubită şi aparent fericită ajunge a fi singură şi înşelată, ca mai apoi să se regăsească plenar datorită călătoriilor, scrisului şi luminii pe care i-a adus-o cunoştinţa cu arheologul Max Mallowan. După căsnicia cu Max, viaţa ia o altă turnură. Pacea se instaurează în ţară, iar dorinţa Agathei de a scrie se transformă într-o necesitate vitală. La această etapă de creaţie ia naşetere Mary Westtmacot, un alter ego al scriitoarei. Sub acest pseodonim sunt scrise câteva nuvele şi romane psihologice (Absent in the spring, The rose and the zew tree), în care descoperim o altă latură literară marca Agatha Christie. Autoarea mărturiseşte că de fapt, acestea sunt  unele din preferatele ei scrieri, pe langă cele câteva romane poliţiste care spune ea, o satisfac literar (The crooked house, Ordeal by innocence, The moving finger). Opera integră a scriitoarei este rodul unei munci colosale scrise şi rescrise în caietele de lucru, pe margini de hârtie, or înregistrate la dictafon. În spatele acestor cărţi devorate de cititori sunt ascunse numeroase lecturi, ani de muncă în farmacie şi spitale, călătorii şi expediţii arheologice, dar mai ales o minte lucidă şi dibace. Probabil acesta este secretul actulităţii detectivelor retipărite şi regizate, vorbelor care au devenit între timp celebre. Agatha Christie este un model de femeie, o aventurieră care a ştiut să iubescă viaţa, să preţuiască anii, dar îndeosebi să facă haz din necaz. Autobiografia ca şi în cazul multor scriitori a avut menirea să prindă din gaura veşniciei timpul pierdut. M-a emoţionat până la lacrimi ultima parte a cărţii, intitulată simbolic, Toamna. La apusul vieţii, peste douăzeci de ani, Agatha îşi înseamnă cele din urmă reflecţii. I-am admirat întotdeauna pe eschimoşi. Într-o zi frumoasă se pregăteşte o masă delicioasă pentru bătrâna mamă şi apoi ea porneşte pe gheaţă şi nu se mai întoarce... Ca mai apoi să scrie atât de sincer şi copleşitor: Ce pot spune eu la 75 de ani? Muţumesc Ţie, Doamne, pentru viaţa mea bună şi pentru toată dragostea care mi-a fost dăruită.
P.S. Atunci când citim ni se reliefează un anumit chip, pentru mine aşa a fost veritabila Agatha Christie, o rebelă între valuri neascultătoare şi un zâmbet ştrengăresc pe buze.

Ce bucurie ca sunt!

25 de ani! De 25 de ani ma trezesc in fiecare dimineata. De un sfert de secol(!!!) pasesc pe pamant, sunt o parte dintr-o familie, deja am familia mea. De exact 25 de ani, respir. Imi repet aceasta cifra pentru a constientiza daca se poate spune astfel, dimensiunea temporala prin care eu ca fiinta, exist. Imi imaginez o traista magica in care sunt depozitate faptele mele, clipele, gandurile. Ce as scoate eu mai intai din ea? Cred ca prima mea  amintire. Epoca de aur, frumosul anotimp al copilariei. Ma vad alergand prin ograda, intr-o fericire febrila se contopesc emotii de copil, libertati in tot ce faceam si vroiam. Atunci ca si acum imi placea sa alerg cand afara batea vantul, cu parul despletit si neascultator, creadeam ca lumea e a mea. Cata beatitudine, Doamne! Ciudat cum o amintire poate trezi sentimente atat de calde si de intime. Sa ma intorc la realitate. Cum au trecut acesti ani? Cate primaveri verzi am imblanzit, cate orizonturi mi-au pictat ochii, cata lacrimi mi-au alinat sufletul... E o minune viata asta! E o mare, ilizibila carte pentru unii sau o  dulce leganare pentru altii. As putea sa fac un bilant, o lista a unor invataminte pe care le-am depozitat cu anii, desi inca nu am ajuns eu la varsta solomonica de a-mi profeta viata. Or, sa scriu despre oameni si locuri care m-au marcat. Dar, atat prima, cat si a doua perspectiva, la moment imi pare ridicola. Varsta mi-o dicteaza sentimentul de plenitudine, dorinta de a schimba ceva, de a vedea locuri/lucruri noi, de a ma cunoaste mai bine. 25 e doar o cifra, importanta mai degraba pentru factorii externi decat pentru lumea mea interioara. Eu ascund in mine un copil sfios, zburdalnic, gata sa fie pus pe sotii. Il mai ascund eu dupa usa, ii mai spus sa fie cuminte dar rareori imi reuseste. Adevarul e ca asa sunt eu. Imi  amintesc acum o poezie de Lucian Blaga, versuri care imi cuprind gandurile si simtamintele, se numeste Vreau sa joc! Cred ca la aceasta varsta tanara si fierbinte, urmatoarele randuri blagiene ma caracterizeaza: 

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
"Sunt rob în temniţă!"

La mulți ani mie!

A trecut încă un an. Încerc cumva să-mi amintesc prin ce s-a evidențiat, prin ce m-a marcat, dar nu pot. Prea repede a fugit. Am impresia ca s-a furișat fără ca eu să-l pot cumva opri. Eu niciodată nu am avut prețioasa trăsătură de caracter de a fi precisă, punctuală cu mine însumi. Nu mi-am cronometrat niciodată clipele fericite și nefericite, momentele plăcute și mai puțin. În acest an, mai mult ca oricând am fost ușoară, leneșă și sinceră. Mai ales sinceră. 

Așadar dacă e să rezum acest an prin câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: copil, înghețată. noapte, ceai (mult ceai), dor, Stănescu, întuneric, piele și joc. Interesant cum ar descifra Freud aceste cuvinte.

 Anul care a trecut ca și ceilați sunt ai mei, îi las pentru mine, nu-i dezbrac, nu încerc să le adaug sau să le știrbesc din plinul pe care mi l-au adus. Eu sunt o ființă fericită. Eu iubesc viața cu tot ce este ea. Eu, Dorina,îmi doresc în 2015 -  curaj.

De profundis

Întâlnirea mea cu moartea a avut loc în copilărie, undeva la aproape patru ani. Eram un copil nespus de curios, mă furișam peste tot, printre femei care spălau castroane, bătrânele care agățau bomboane și covrigi pe pomuri și vorbeau tare, alertat. Îmi amintesc ca prin ceață câteva chipuri ocupate sau cel puțin cu pretenția de a fi ocupate. Îmi amintesc costumul verde care statea jos, odihnindu-se, indiferent la tot ce se petrece în jur. Atunci, în naivitatea și inocența mea de copil nu înțelegeam de ce ceilalți sunt atât de grăbiți. De ce?

Au trecut anii. Am trecut eu prin ei. M-am întâlnit cu moartea acum. Am văzut-o altfel. Lipsită de orice farmec, nemiloasă și hapsână. Statornică. Când spun că m-am întâlnit cu ea, de fapt mint. M-am întâlnit cu golul care l-a lăsat în urmă. Noi toți avem morții noștri. Bunici pe care nu i-am văzut dar despre care cunoaștem din cele povestite, din fotografii galbene de timp, oameni apropiați sau îndepărtați care cumva au tras o culoare prin viața noastră și au dispărut. Eu asta cumva până mai ieri, digeram și luam drept datum, așa a fost. Iar faptul că nu am fost contemporană cu marea evadare, a diminuat durerea, lăsând doar un gust amar și o tristețe cuminte. Pe când ceea ce am trăit acum îmi stă piatră grea și apăsătoare pe inimă sau ce-o mai fi ea. Mi-e imposibil să trec prin mine faptul că asta e sfârșitul unui om. Mi-e greu fiindcă nu mă pot ascunde după tot felul de șiretlicuri religioase, adoptate de oameni pentru a avea un scut magic asupra inevitabilului. Nu mă pot acomoda cu ideea prelungirii de dincolo. Nu pot. De aici mi se trage suferința. Suntem mici și ușor de manipulat, spice arse de foc. Ne mascăm frica după tot soiul de ocupații, le oferim importanță și mergem mai departe. Fiindcă așa trebuie și fiindcă așa e omenește. În tot noianul asta, acele ceasornicului se îndreaptă spre ultima zi. Ea sta ironică și cu degetele-i lungi alege firele din care ne va coase eternitatea. Suntem atât de singuri.

Mâinile noastre cele de toate zilele

            Mâinile oamenilor sunt cele mai vorbitoare părți ale corpului. Ele poartă în palme nu doar greutăți știute, ci și poveri despre care se tace. Uneori în amalgamul de fețe și umbre încerc să mă detașez, să-mi redirecționez privirea, atunci privesc mâinile. Mi se întâmplă cel mai des în transportul public. Locul unde ești apropiat pentru o perioadă incertă de timp, respiri același aer, cu oameni pe care nu-i vei mai vedea niciodată. Așa e firesc să fie.

Sunt atât de diverse. Mâini obosite, nervoase, nerăbdătoare. Mâini puternice, îngrijite, echilibrate. Mâini leneșe, moi, liniștite. Mîini trudite, vinete, luate drept unealte de neschimbat pentru toată viața. Mâini tinere, fragede și chiar cumva poetice. Iar pentru ca buchetul membrelor superioare să nu fie atât de romanțios și trubadurist aș aminti aici de o specie aparte de  mâini. Murdare. Pătate. Slinoase. O singură privire la aceste podoabe omenești îți pot povesti epopeea celui care le poartă. Nu ai nevoie decât de  un pic de imaginație.

            Rar mi se întâmplă să întâlnesc mâinile pe care cel mai tare le admir și de la care nu-mi pot lua privirea. Ele sunt tandre. Aceste mâini îmi amintesc de pâinea caldă scoasă dintr-un cuptor strămoșesc. Mâini de mamă, sau de tată.  Iubitoare și luminoase ca razele soarelui.

  În eterna stare de a fi om, doar ele și numai ele, mâinile, ne sunt de ajutor. Ne îmbracă, ne hrănesc, ne șterg lacrimi. Uneori în momentele grele ne ajută să ne ridicăm. Să sărim. Ne ajută dacă ne găsim perechea portivită. Asta nu se compară cu alegerea unei perechi de mănuși. Mănușile pot fi schimbate.