Romanul ,,Nana” de Emile Zola

O tempora! O mores!

Din obișnuință în ultimul timp alegeam cărțile care-mi păreau deosebite, care emanau o lumină de spiritualiteate și cultură. Recent din lipsa unei biblioteci la îndemână am început să citesc romanul Nana. M-a atras de fapt numele scriitorului. Îmi doream ceva în stil francez, ceva diferit de lecturile anterioare. Într-adevăr romanul este unul scandalos. Știam încă din băncile universitare soarta deosebită a scriitorului francez - Emile Zola, care a revoluționat literatura universală prin naturalismul migălos. Opera acestuia era etichetată cu epitetele - grosolană, respingătoare, imorală. De fapt astfel poate fi calificat și romanul Nana. Acțiunea operei este dinamică datorita eroinei sale – o curtezană cu mare priză la barbați. Scriitorul aduce în scenă în modul direct o femeie depravată, vanitoasă care cucerește doar prin aspectul fizic incendiar. Mi-a părut interesantă poziția demnă a unei femei conștiente de josnicia sa. Este aici în miezul ideilor o nuanță psihologică greu de priceput la prima lectură.

Zola abordează teme tabu pentru acea perioadă: sexualitate, viciul, bolile contagioase, viața ascunsă a aristocrației pariziene, prostituția. După mine multe nici nu s-au schimbat, aceleși năravuri dar alți oameni... Revenind la subiect, am remarcat faptul că aventurile acestei curtezane devin obositoare dar nu plictisesc. Inițial Nana pare îndrăgostită de un artist ratat, după care își alege drept îngrijitor un bursier bătrân, un conte religios, un copil din lumea bună, șirul poate continua la nesfârșit.  În urma acestor relații dubioase bărbații sărăcesc iar Nana devine tot mai josnică. Dacă este ceva uman și pozitiv în acest personaj feminin, atunci e doar conștiința meternității. Copilul din flori pe nume Louiset o face să-și amintească că e femeie. Structurat pe capitole (XIV), romanul creioneză în stil naturalist o societate bolnavă, o societate în care moravurile lipsesc sau se lasă dominate de viciu. Zola aranjează firul epic într-o permanentă ascendență. Nana se îmbogățește fabulous, ajunge să trăiască în lux, este respectată, iar doamnele din societatea înaltă îi mimează ținutele. În continuare  - eșecul! Singurătate, boală, moarte. Care este morala acestei cărți fiecare cititor în parte o va defini. Concluzia mea: a fost o lectură colorată, neobișnuită, interesantă. 

ÎNTOARCEREA DIN RAI de Mircea Eliade

Întors din India, Mircea Eliade era recunoscut drept scriitor talentat, îndeosebi după succesul publicării romanului exotic Maitreyi. Aerul bucureștean  în care acesta și-a pulverizează brusc personalitatea l-a marcat să scrie un alt tip de roman, un roman epic care va evoca trăirile unei generații de intelectuali ratați. Aspirațiile, frământările și absurditățile unor indivizi inteligenți sunt descrise într-o manieră trăieristă, psihologizantă. Începutul  romanului mi-a părut plin de naturalețe și sinceritate. După o unire carnală personajul masculine Pavel Anicet se simte obosit de prezența femeii iubite. Această oboseală vine din frica de a nu-și pierde libertatea, de a putea fi singur. În continuare naratorul introduce fragmentarismul nuvelistic reușind astfel să ne prezinte lumea interioară a fiecărui personaj. Dintre aceștia se evidențiază : David Dragu – un scriitor în devenire, Emilian – membru de partid, Jean Ciutariu – intelectual cu carte, Ghighi – femeia părăsită, Petre – muzician rafinat. Această generație de tineri trăiește într-o epocă de mari schimbări pe plan social-politic, schimbări care vor devein decisive pentru fiecare spirit cu idei de ascensiune. Problematica romanului este semnificativă îndeosebi prin faptul că ne prezintă aspecte autobiografice din viața scriitorului. Îndrăgostit de două femei (Sorana Țopa și Nina Mareș), Eliade trece printr-o acută criză  sentimentală. Același destin îl parcurge personajul Pavel Anicet atunci când se abandonează prin moarte. Nu cred că intenția scriitorului a fost de a crea anumite personaje vii, mai degrabă de a transmite niște idei prin intermediul lor. Am remarcat de astfel preferința eliadească pentru personajul masculin (de obicei intelectual) care suferă un destin deosebit. Femeia este mai mult un decor necesar. În mai toate romanele sale Eliade construiește personalități complexe, unice. Întoarcerea din rai este înainte de toate trezirea la realitate, abandonarea visurilor juvenile, încercarea de a se identifica în viața concretă. Drama fiecărui personaj în parte este drama unui singur om. Revoluția, pierderea paternă, însingurarea, moartea, sunt principalele motive de trezire la realitate. Într-o societate profană și  mediocră raiul se descompune devenind vis. Planul tripartit al romanului reliefează permanenta căutare de sine. Lecturând aveam impresia că urmăresc un film modern, evenimentele rupte din context impunându-mă să ghicesc fiecare intenție a naratorului. Întoarcerea din rai este o carte cu multe idei subtile, gânduri care hrănesc setea de cunoaștere și afirmare. Un roman frescă, un roman eseu, un roman tensiune. Încă mai trăiesc această carte, nu mă pot desprinde de arderea devoratoare a talentului eliadesc. Consider că acest roman invită insistent la stimularea gândirii așa cum  -  a citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri. Lectură frumoasă!

,,Idiotul'' de Fiodor M. Dostoievski

Umilința e o forță uriașă

Considerat inauguratorul romanului social-filozofic rus, Fiodor M. Dostoievski este creatorul unor opere epatante prin desăvârșire. Proza lui Dostoievski este expresia compasiunii, manifestarea celor mai nobile porniri pe fundalul unei societăți depravate. Scriitorul ilustrează personaje deosebite, tipologii nemaiîntâlnite și sihastrice. Reprezentativ în acest sens este romanul de maximă genialitate ,,Idiotul” (1868), publicat pentru prima oară in revista Russky Vestnik. Începând cu titlul original și expresiv, scriitorul ne aduce pagină cu pagină viața burgeziei ruse măcinată de intrigi și lașități. Printre acești oameni mici și deposedați de morală, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este unicul suflet onest. Introdus în societatea înaltă datorită titlului său de prinț (sărac), Mîșkin este văzut de ceilalți drept o ființă slabă și lipsită de caracter. Adevărul e că cel mai puternic personaj din întregul roman este totuși Mîșkin.

 Stranietățile familiei Epancin în care Elizaveta Prokofievna este dornică să-și mărite cele trei fete conferă romanului ceva din vizionarismul miniatural francez. Un rol important în opera îi revine dialogului, lungilor scene de pe terasa familiei generalului unde foarte subtil sunt discutate probleme cu tentă morală, etică și socială. Dintre personajele din tabăra celor insensibili și slabi mi-a atras atenția cuplul Rogojin și  Anastasia. Forța care conduce aceste fiinițe fragile la autodistrugere este una nesăbuită. Rogijin iubește în felul său: lumesc și obișnuit. Anastasia se simte vinovată din cauza lipsei de puritate, tinde să se sacrifice în numele unei iubiri superioare. Cel mai delicat și aparent nepretențios știe să iubească Mîșkin. Acesta este purtătorul unei iubiri creștine, liniștite, monahicești. Lumina sa - Aglaia îi este de fapt proiecția propriei sale imaginații creatoare care îmbracă ființa în calități ce aceasta nu le posedă. Mă întreb, oare de puține ori noi, oamenii, în cautarea noastră de împlinire, imaginăm ființele dragi alt fel decât ele de fapt sunt…

 Complexe și contradictorii, personajele dostoievskiene (Lebedev, Ipolit, Rogojin, Varia, Kolia), aparțin diferitor pături sociale, dar sunt unite prin aceeași micime sufletească. O temă care guvernează romanul este boala. Inițial bolnav este considerat prințul care suferă de idioțenie cruntă încă din timpurile uceniciei, totuși bolnave sunt celelalte personaje. Bolnave de mediocritate, de avuție, de parvenitism, de minciună acestea constituie de fapt o frescă a societății din toate timpurile. O scenă care m-a impresionat prin forța de sugestie spiritual – umană este vizita prințului în casa sumbră a lui Rogojin. Tehnica vizionarismului dostoevskian excelează prin puterea de a transmite anumite adevăruri fundamentale (unitatea spiritelor). Aflați sub misterioasa pictură ce îl înfățișează pe  Isus crucificatul fiecare personaj se vede pe sine, își dezgolește sufletul. În acel unic moment are loc apropierea de diviniate. Nici Don Quijote cel nabun și naiv, nici Jean Valjean însetat de adevăr, nici chiar suferindul Werther nu pot fi comparați cu idiotul lui Dostoievski. Originalitatea acestui tip uman este izbitoare (cel puțin pentru mine), poate din cauză că îmi pare imposibilă existența unui astfel de om. Noi, modernii, copii blugilor și facebook-ului suntem plămădiți dintr-o stofă mult prea comercială. În loc să gândim noi, gândurile ne gândesc. Mîșkin a știut să-și păstreze intactă ființa, să gândească smerit, înțelept. Sfârșitul tragic al romanului are capacitatea de a sensibiliza cititorul, de a-l invita la meditație. Sfatul meu ar fi să citiți în original pentru că astfel mai ușor ve-ți putea surprinde tensiunea psihologică din roman. 

 Consider că orice apreciere a acestei cărți ar fi de prisos, au făcut-o mulți alții înaintea mea, vreau doar să amintesc o frază dostoievskiană celebră în care mă regăsesc completamente: ,, [...] în orice idee genială, ori nouă, sau în orice idee, cât de cât serioasă, ce încolțește în capul unui om, există un ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel și chip să explici această idee vreme de treizeci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care, în ciuda străduințelor tale, nu va voi să iasî din cutia ta craniana și va zace mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale’’. Lectură ușoară!                                                                                              


 Ecranizarea romanului 1958

,,O scrisoare de dragoste'' sau ,,Soarta unui arivist'' de Mihai Drumeș

Abia am lăsat din mîini cartea care m-a cucerit instantaneu. O scrisoare de dragoste este un titlu care inițial mi-a atras atenția, și fiindcă în zilele noastre îmbibate de materialism practic nu se mai scriu scrisori, m-am gândit să citesc opera unui scriitor mai puțin cunoscut. Mihai Drumeș a schimbat într-un fel cuminte și nepretențios oglinda literaturii române, mai întâi prin operele sale teatrale, după care prin romanele sale de gen bestseller (Invitația la vals, Elevul Dima dintr-a șaptea, Cazul Magheru). Faptul că scriitorul a trăit într-o epoca de mari schimbări și pasiuni i-a influențat cu prisosință destinul literar. Narațiunea romanului se desfășoară pe fundalul a două confesiuni, una este cea a personajului masculin - Dinu Gherghel, alta a personajului feminin - Anda Brădeanu. Tineri, frumoși, deștepți, se întreabă ce i-ar împiedica să fie fericiți? Sigur că viermele avuției care îl macină pe Dinu până la oase. Pentru avere, statut social și putere, bietul Sorel o părăsește pe Anda pentru o partidă mai bună - Jebs. Subiectul cărții este luat din viață, unul obișnuit și cu atât mai tragic. Mă întreb cât de naiv trebuie să fii atunci când alegi un portmoneu gros și nu o inimă mare?! Niciodată banii nu vor înlocui dragostea, senzația de a fi împlinit, de a savura momentele simple și pline de farmec împreună cu cel drag. Dinu înțelege acest adevăr prea târziu, destinul său e ruinat inevitabil. Doar moartea este o eliberare, și Dinu se aruncă în ea cu pasiune. Un sfârșit de gen wertherian, este alegerea scritorului care-și omoară personajele. Romanul O scrisoare de dragoste este o confesiune senzuală în care cititorul de toate vârstele se va lăsa copleșit. Un capitol aparte este viața în căsnicie a soților Gherghel, descrieri rafinate de comportamnet conjugal. Îmi pare bună această carte îndeosebi pentru noii căsătoriți. Vocea narativă de oferă unele recomandări interesante și utile. Doar iubirea adevărată ne învie, ne umanizează, ne face deosebiți. În rest toate sunt nimicuri. Această lecție de viață ne-o oferă frumoasa și trista scrisoare de dragoste. Până la o nouă lectură!

,,O femeie și un bărbat'' sau ,,Adam și Eva'' de Liviu Rebreanu

  Eu cred că există suflete pereche, cred în faptul că un singur bărbat e predestinat unei singure femei. Toate încercările omului pe pământ se rezumă la găsirea celuilat. Deși pare a fi un ideal, eu sunt convinsă. În rest toate sunt niște rătăciri ale ființei care nu vrea să vadă acolo unde e lumină. Lectura romanului ales după câteva recomandări mi-a întărit această credință. Am citit  Adam și Eva dintr-o răsuflare, dintr-un vârtej sufletesc. Este o carte în care pasiunea se îmbină cu viața, dragostea cu suferința, existența cu moartea. Nu l-am recunoscut pe Rebreanu în acest roman, romanul de altfel preferat al scriitorului. 

Dacă în Ion, Răscoala, Jar, socialul copleșește viața spirituală, atunci în acest roman atenția scriitorului se axează pe  dimensiunea metafizică a ființei. Mi-a plăcut această carte în care am întâlnit lumi exotice, lumi barbare, epoci revoluționare și moderne. Ceea ce unește toate aceste perioade diferite de timp este permanenta căutare a omului: dragostea. Personajul principal se reîncarnează în cele șapte vieți oferite de marele spirit, fiind ba păstor, ba scriptor babilonian, or senator roman...Toate aceste măști existențiale sunt doar niște modalități de a-și întâlni sufletul pereche. Toma Novac și Ileana refac cuplul mititc primordial, devin un tot întreg pentru o clipă, atunci când se regăsesc. Mă gândesc că fiecare om până la urmă aspiră să-și găsească perechea androginică, să-și simtă viața împlinită, căci mai presus de toate grijile lumești e iubirea. Sigur, cartea nu răspunde la toate întrebările existențiale, ea doar suscită spiritul, îl face să simtă mai intens și să gândească mai profund. Chiar dacă ar părea o absurditate, e frumos să crezi că undeva pe acest pământ  mai este cineva care te-ar înțelege dintr-o singură privire, te-ar învălui într-un singur cuvânt de dor. Pentru cei care știu că dacă dragoste nu e nimic nu e, această carte va fi o hrană de suflet.

ÎNTÂMPLĂRI ÎN IREALITATEA IMEDIATĂ

I pant, I sink, I tremble, I expire.

PB. Shelley

Fiecare carte scrisă începe cu un motiv de coagulare a ideilor scriitorului într-un tot întreg. Unele cărţi au ca motiv central moravurile societăţii, dragostea, istoria, trecerea timpului, căutarea inspiraţiei, altele însă sedimentează un alt strat cu mult mai profund şi complex: omul.  O cartea citită dintr-o răsuflare, şi care mi-a întărit în mine ideea banalităţii lucrurilor înconjurătoare este scrisă de un evreu scriitor, de un scriitor măcinat de o boală incurabilă, de o boală care a motivat spre a scrie. Întâmplări în irealitatea imediată nu este un roman ordinar, un roman de acţiune, or, de intrigă tumultoasă. Este mai degrabă un roman - confesiune al unui tânăr bolnav care concepe realitatea oamenilor comuni altfel. Mi-a părut interesantă viziunea personajului narator care este atras de spaţii bolnăvicioase, de oameni neobişnuiţi şi acţiuni absurde. Omul prizonier al propriului corp, crizele adolescenţei, inutilitatea sufletului, bizareria şi frământările sunt ideile în jurul cărora planează discursul naratorului. Pentru cei care Bacovia este un model al liricii româneşti, romanul lui Max Blecher va fi o revelaţie. Valoarea unei cărţi constă în gustul ce şi-l lasă în sufletul cititorului. Întâmplările lui M.Blecher sunt de fapt intâmplările unui om care simte mai profund şi vede mai intens. A nu fi decât tu însuţi - iată ce ,,învaţă" acest roman. 

,,Ioana este criticul meu"

Cel mai bun roman al lui Anton Holban, Ioana, apărut în 1934 redeschide noi valori ale romanului românesc. Pricipiul disoluţiei personalităţii, prin excesul analizei, îşi află în romanul lui Holban o minunată exemplificare. În romanele lui A. Holban suntem izbiţi de o împrejurare pe care n-am constatat-o nici la Hortensia Papadat-Bengescu, nici la G. Ibrăileanu, nici la Camil Petrescu: nu mai are importanţă doar faptul că autorul joacă rolul unui personaj (deşi este adevărat: Holban intră în pielea lui Sandu), ci şi acela că personajul se complace tot mai mult în roluri de autor. Ştefan Gheorghidiu, în Ultima noapte..., atât de lucid în alte privinţe, ignoră totuşi cu desăvârşire că el, ca narator, scrie un roman.

Toţi eroii Patului lui Procust au, la rândul lor o mişcare de retragere în faţa scrisului: e nevoie de intervenţia autorului ca Doamna T. Sau Fred să-şi aştearnă experienţele pe hârtie. Sandu, în schimb, e conştient că scrie un roman şi vede în acest act raţiunea lui de a fi. Când naratorul unui roman este (sau pretinde că este), scriitor, cum se întâmplă la Anton Holban, ne putem întâlni cu o formă oarecum specială a genului, şi anume romanul în roman sau romanul unui roman (Manolescu 1981, 180) . Dincolo de analiza stărilor sufleteşti şi intimităţii Ioanei,  scriitura emanicipează prin prezenţa continuă a unor impresii din trecutul actualizat şi prezentul dedicat scrierii. Dacă pictorii impresionişti aveau ca principiu esenţial individualizarea luminei, atunci personajul – narator Sandu, se concepe mai întâi de toate datorita trăirilor interiorizate în timp. Naratorul ,,acţionează” mai mult pe fundalul conştiinţei, ridicânduse în lumina suprafeţei numai pentru a căuta prilejul să se scufunde iarăşi.

Drept fundal iniţial al unor evenimente nesemnificative exterior şi semnificative interior, naratorul alege Cavarna, aflat nu departe de Balcicul monden unde apariţia lui Sandu este urmată de satisfacţie, timpul diegetic nu este cel al povestirii ( Postu, 2008, 139). Cavarna este opusul, un loc uitat de lume, cu o frumuseţe discretă care  nu se face numaidecît remarcată şi care asigură scena ,,dramei” cuplului legat prin urzeala dragostei şi geloziei. Cuplul Sandu – Ioana se află proiectat pe pînza unui pictor foarte atent în alegerea paletei de culori : ,,Dacă aş fi pictor, aş picta -  şi aş fi ocupat pentru toată viaţa – înregul port Cavarna. Aş încerca să refac pe pânză întregul miraj”. Conştiinţa personajului devine asemenea unei oglinzi în care se răsfrâng toate zonele temporale oscilante în care s-a dedicat educaţiei sentimentale. Nu identificăm în roman un timp ciclic, ci unul contopit prin reflecţii şi amintiri. Subiectul dinamic practic lipseşte, interesul fiind sporit în urnărirea evoluţiei relaţiilor dintre personaje. Un roman fără societate, un roman psihologic şi analitic, Ioana cucereşte datorită fluxului sporit de subiectivitate, de analiză şi manierism francez.

Tehnica introspecţiei fiind una reprezentativă în acest sens. Ochiul interior analitic al personajului se confruntă cu prezenţa unor amintiri declanşate de o anumită impresie, uneori ,,nelămurită” vorbind despre amica madame Pitpalac, alteori o impresie percepută ca stare de spirit: ,,Alte impresii, alte tristeţi, întunericul cu straturi groase învăluia pământ şi apă”. Romancierul nu respectă timpul cronologic, el intercalează diverse scene din anumite momente care l- au marcat. Protagoniştii apar ca nişte eroi fără societate, trăind în limitele din afara existenţei lumeşti (Manolescu, 2008, 435). Lumea sentimentelor de dragoste, regret, gelozie devine pentru personajul – narator una totală: ,, Şi cînd gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încercsă reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face esenţialul rămîne intact”. Personajul de factură scriitoricească , Sandu, se complace prin chinul interpretării păcatelor cu ,,celălat”.

Analiza e cum s-a mai spus tipică romanului francez, dar modalitatea analizei nu e pur şi simplu cuprinsă în acea a psihologismului. Există între procedeele prozei psihologice, cîteva care se opun radical analizei. Încercarea de a transcrie fluxul conştiinţei în stare pură  este unul din ele. Căci de obicei, ,,analiza” a fost asociată cu literatura: cu o anumită tehnică de a prezenta viaţa interioară. Tehnica autenticităţii, Anton Holban o lega, de Proust. În Ioana, până şi motanul Ahmed doarme culcat pe Albertine disparu (Manolescu, 437). Este o tipicitate a romanului proustian în care predomină o viziune intelectuală, şi chiar artistică a lumii, şi a cărui construcţie  e rotundă, armonios geometrică. Timpul fix mai dificil de sesizat în roman este cel al scrierii: ,,Ioana e prea complicată ca să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii le fac numai prin sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui sunt cele mai multe greşeli...” Feminitatea Ioanei este deseori strivită de căutarea continuă a vinovatului rupturii. Firea interiorizată a lui Sandu este mai degrabă una distructivă de dragoste şi creatoare de carte. Naratorul evoluează de fiecare dată, asemeanea jocurilor lui Pygmalion cu Galateea. Scopul acestuia este după cum se confesa A. Holban în Testament Spiritual de a prezenta ceva adevărat fără a căuta să se exprime perfect (Holban, 1986, 118). Ioana este un roman static. Lectorul mediocru va prefera dinamicul, cel avizat va fi mulţumit de arta prezentării lumii lăuntrice. Bunul gust, dorinţa de a citi ceva profund şi subtil, curiozitatea de a pătrunde gândirea masculină, studiul intimităţii omului invită la lectura romanului. Cu Sandu şi Ioana intrăm în zodia cuplurilor care se dizolvă nu neapărat din incompatibilitate, ci dintr-o confruntare absurdă a orgoliilor. Această zonă abisală a cuplului iubirii este cea mai modernă în literatură, devenită oglindă în care se răsfrâng toate emoţiile şi toate reflecţiile.

Bibliografie:

Holban 1986: Anton Holban, reprodus în: Romanul românesc în interviuri, antologie, vol.II, par. I. Bucureşti 1986.

Manolescu 1981: Nicolae Manolescu, ,,Sandu scrie un roman”, în: Arca lui Noe, vol. II. Bucureşti, 1981.

Manolescu 2008: Nicolae Mnaolescu, ,,Sandu scrie un roman un roman”, în Arca lui Noe, Bucureşti, 2008.

Postu 2008: Postu Marin ,,Lecura romanului românesc modern” (eseuri). Chşinău 2008.