Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian

Timp de trei săptămâni mi-am găsit o prietenă de suflet. O fiinţă sinceră şi înţeleaptă, mofturoasă şi cu pretenţii în viaţă. M-am împrietenit cu Jeni din primele pagini ale jurnalului ei. Deşi aveam senzaţia neplăcută din copilărie când faci ceva ştiind că nu e bine şi vei fi certat, eu am înaintat să fur din gândurile de zi cu zi ale frumoasei mele prietene. De ce spun prietenă? Findcă, lecturând jurnalul intim al unei persoane fără să conştientizezi te apropii de aceasta, o cunoşti, încerci să o înţelegi. Este o senzaţie stranie de plăcere îmbinată cu jenă şi ...satisfacţie. Cred că acesta ar fi cuvântul cel mai indicat în descrierea acestei lecturi. Mi-am satisfăcut spiritul, mi l-am hrănit cu mici poveşti de epocă, cu gânduri rafinate şi coapte, cu recomandări de lectură, şi aprecieri de personalităţi - astăzi plecate la cele veşnice. Jeni a trăit în plină epocă de schimbare, a fost martora războiului şi urmărilor acestuia. 

Jeni a fost o fiinţă inteligentă. O tânără care din cauza (din păcate nu datorita), acestei inteligenţe a suferit. Pricina zbaterilor permanente era aspiraţia de a avea luna (aşa cum şi-o vroia Camus), adică a atinge perfecţiunea. Aici Jeni se referea la tot şi la toate. În materie de creaţie, muncă, lectură, relaţii umane, dragoste. Această dorinţă lucidă de incompatibilitate cu restul lumii, cu mediocritatea lucrurilor, cu neputinţa ei de a schimba ceva a şi distrus-o. I-a distrus credinţa în veşnicie. Tema jurnalului, marea temă abordată cu multă durere şi încercări de explicaţie este - moartea. Cred că de ea se temea cel mai mult Jeni. Umbra morţii, apropierea de aceasta îi preocupa cele mai multe zile, umbrindu-i astfel adolescenţa, apoi şi tinereţea. De fapt moartea este tema veşnică în jurul căreia îşi planează umila sa existenţă - omul. Îndeosebi generaţia epocii interbelice a aprofundat viziunea asupra morţii (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran şi alţii ). M-a fascinat Jeni prin felul ei de a vedea realitatea, prin puterea de a pătrunde clipa, de a savura momentele frumoase, de a fi fericit în singurătate. Nu aş vrea să scriu gândurile deştepte ale prietenei mele, ele pot fi găsite în Jurnal. Cred că nu aceste fraze care sunt până la urmă formă, ci ideile şi mesajul importă. Eu m-am ales cu o tristă, amară confesiune, prea lucidă, prea tragică. Nu zic că m-a înaripat această lectură, ar fi o minciună. Acest Jurnal mi-a întărit ideea micimii omului, neputinţei de a opri clipa frumoasă, neputinţei de a trăi frumos (fiindcă până la urmă trăim într-o societate viermuită de vicii). Mult prea trist acest Jurnal.

Cartea Mironei de Cella Serghi

  Mi-e dor de-o epocă în care n-am trăit. Mi-e dor de sunetul tramvaiului pe care nu l-am auzit, de muzica jazz şi parfumul Soir de Paris răspândit cochet de damele a la mode. Aş fi vrut să-mi fac o tunsoare în stil Bob, să stau într-un cinematograf privind un film alb - negru cu irezistibila Greta Garbo. Mi-e dor de epoca interbelică... Acest sentiment straniu şi totodată foarte natural mi-a apărut în urma lecturii romanului Cartea Mironei. Un personaj feminin cuceritor, Mirona este reprezentanta cea mai bună a unei epoci cosmopolite. Visătoare, dar şi rebelă, tandră şi curajoasă, Mirona trăieşte parcă sub semnul unui destin misterios. Umbra dispărutei bunici Fana îi apare în permanenţă asemenea unui far îndepăratat. Tânără aflată în conflict cu familia pleacă să-şi caute norocul la Paris. Acolo, sub pretext că scrie un roman, Mirona cunoaşte zbuciumul tinerilor nonconformişti. Deşi, aparent nehotărâtă în talentul său scriitoricesc, Mirona semnează în jurnalul său artistic cele mai importante evenimente. Asistă la căderea Parisului, la înrolarea prietenilor în razboi, la mizeria pe care o trăiesc oamenii de atunci. Viaţa se schimbă, discursurile sentimetale sunt sincere şi au porniri dintre cele mai nobile. Autoarea creează personaje de portret, toţi tineri, ambiţioşi şi visători. Toţi având aspiraţii libertine. Romanul Cellei Sergi este de o nobilă feminitate, împânzit de influeţele lui Camil Petrescu şi cele ale Hortensiei Papadat - Bengescu. 

  Realist, social, dar şi psihologic, romanul transmite experienţele unei tinere independente. Mirona este diferită de Diana Slavu (eroina romanului ,,Pânză de păianjen"), ea ştie să rupă cu tradiţia şi modelele patriarhale. Se îndrăgosteşte de un bărbat însurat, suferă, se maturizează. M-am convins a câta oară de faptul că literatura feminină este cu totul specială, ea nu are acea rigoare masculină adorată de unii, în schimb cucereşte prin confesiuni fine şi idei bine conturate. Universul feminin este fără de margini, fără limite temporale şi istorice. M-am identificat pe alocuri cu Mirona, am trăit cu aceiaşi pasiune căderea zidurilor fasciste, eliberare celor îrobiţi, schimbarea unei lumi de cristal. Cartea Mironei mi-a creionat o epocă  glorioasă, o epocă care deşi a dispărut, a lăsat în urmă o frumoasă literatură, personalităţi marcante şi prilejuri pentru visare. Învăluită în acest parfum de epocă interbelică vă spun - lectură frumoasă!

Jocurile Daniei de Anton Holban

   Destinul este un escroc, un croitor de mărimi scurte. Destinul a fost, cred eu, nedrept cu unul dintre cei mai reprezentativ scriitori ai epocii interbelice - Anton Holban. Creatorul romanelor de dragoste precum  O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei, Anton Holban a trăit în viaţă ca şi personajele sale livreşti. Toţi fiind nişte intelectuali complexaţi şi până la urmă nefericiţi. Romancierul vieţii interioare prin excelenţă, Anton Holban creează prin opera sa un portret al bărbatului cu aspiraţii înalte şi al femeiei care vine să-l completeze. Dacă în primele două romane, personajul narator se vede superior femeiei, atunci în ultimul său roman Jocurile Daniei, femeia deţine coroana. Mi-a plăcut enorm acest roman siropos, trist şi totodată atât de profund. Cât de straniu nu ar părea dar autorul alege ca ,,obiect" al scrierilor sale femeia. Spunând femeia, mă refer la tot ce este în sine feminitatea: inteligenţă, rafinament şi senzualitate. 

În Jocurile Daniei avem aparent un subiect din zilele noastre, actual şi cu un sfârşit uşor de intuit. Un bărbat trecut de floarea tinereţei se îndrăgosteşte de o tânără domniţă din lumea bună. Această domniţă este o cochetă răsfăţată, o fiică a unui evreu înstărit şi cu nume în societate. Dania (cu numele adevărat Lidya Manolovici), cucereşte în plasa ei barbaţii la fel cum fac sirenele cu voci frumoase. Dania nu oferă iubire, nu oferă nimic decât câte un zâmbet fugar şi o impresie de moment. Înţelegând faptul că nu va fi niciodată iubit de Dania, personajul narator suferă o dramă sentimentală care îl marchează. Dacă celălalt personaj feminin - Ioana iubea şi era respinsă, atunci aici rolurile se inversează. Dania se joacă. Jocul este pentru ea un prilej de a se amuza de bieţii îndrăgostiţi, de a-i ţine subjugaţi şi umili. Acest roman este pe cât de tragic, pe atât de realist. Este o lecţie de viaţă trăită chiar de Anton Holban. O lecţie pentru bărbaţii care se îndrăgostesc de păpuşi fiţoase. Chiar dacă fiecare femeie în sine are o parte din Dania, eu spun că această parte nu ar trebui să domine. Revenind la destinul scriitorului Anton Holban, care s-a stins prematur din viaţă, este de remarcat faptul că tot ce a trăit interior, tot ce a suferit, acesta a transcris pe hârtie. Am găsit interesantă psihologia bărbatului îndrăgostit şi veşnic nemulţumit. Pentru cei care vor să înţeleagă cum joacă o femeie cu sentimentele, dar şi cum a ştiut să iubească un bărbat scriitor din frumoasa epocă interbelică, lectura romanului va fi un prilej  minunat pentru delectare. 

Viața pe un peron de Octavian Paler

Eu cred că fiecare om are o frică, ca să nu-i zic fobie. Declar asta fără jenă și îmi permit să fiu mai îndrăzneață. Unii se tem de întuneric, alții de singurătate. Câți oameni, atâtea frici... Faptul că avem anumite temeri ne caracterizează că suntem slabi, vulnerabili și de fapt foarte mici (în comparație cu timpul cosmic, eternitate, univers). Nu știu cum voi, dar cred că ceea de ce mă tem eu este comun fiecăruia. Mi-e frică la nebunie de moarte! Recunosc acest adevăr, deși știu că este inevitabil. Am început această mică confesiune pentru a-mi ușura trecerea la cea care mi-a trezit aceste gânduri fantome. Este vorba despre cartea Viața pe un peron. Această scriitură pot spune, mi-a încununat anul 2012, un an în care lectura a jucat un rol decisiv în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.

 Dacă cărțile sunt scrise pentru a deștepta în oameni ceva profund, a le sugera un anumit adevăr, a-i încuraja în viață, atunci această carte este un tezaur. Începând cu titulul grăitor, Viața pe un peron este o odă dedicată singurătății și fricii. Personajul central, un profesor de istorie trece prin mai multe experiențe (pasiuni), se ciocnește cu o realitate insuportabilă în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur (inclusiv și pe el la moment). Omul decide să fugă, trezindu-se astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Sigur că avem în față o parabolă, dacă nu un mit, Paler fiind amator de mituri și filozofii. Parabola vieții unui om care-și conștientizează nimicnicia. Peronul este locul simbolic al așteptărilor. Locul care ne oferă o alegere - să mergem înainte sau să rămânem pe loc. Pe acest peron misterios profesorul de istorie întâlnește un alt personaj plin de îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugi-se și ea de o realitate denaturată în care îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă așteptare, de fapt o mare singurătate. O singurătate în doi. În continuare asistăm la un șir de confesiuni teribile și delicate. Fantezia se împletește cu realitate. Cobrele și mangustele, îmblânzitorii și victimele, construiesc peisajul inedit al cărții Viața pe un peron. Această carte eseu, este, cred eu, o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții. Există sau nu un alt început noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm. Să așteptăm dar, fiecare pe peronul său. Iar până vine trenul eu vă spun: lectură plăcută!

Gesturi (trilogia nimicului) de Emilian Galaicu - Păun

A fost odată un scriitor. Un scriitor ambiţios. Un scriitor care avea un vis - să scrie un roman. Un roman fără personaje, fără subiect, fără teme concrete. Un roman despre nimic. Acest scriitor a ales să scrie romanul începând de la un gest, o mică forţare, cea de a lua condeiul în mîină şi a începe jocul. Căci ce este, dacă nu un joc de cuvinte, sensuri şi intertexturi. Un iureş de aberaţii (să-mi fie iertată îndrăzneala) la prima vedere, un bâlci de experimente şi cinisme. Astea le-ar observa un cititor care încă nu a dat mîna cu arta postmodernistă. Eu fiind o fire pregătită pentru tot ce e nou şi atractiv am apreciat talentul scriitoricesc al poetului (căci pînă la urmă tot poet rămâne - Gălaicu-Păun). 

Dacă e să începem de la o normă postmodernistă în care logosul însuşi îşi pierde supremaţia, fenomen explicat prin aplicarea deconstructivismului ca modalitate de lectură, atunci romanul aşa-zis pornografic  - Gesturi este o bombă cu mecanismul închis. Sugestiv în acest sens este motto-ul cu care începe micro-romanul. Gălaicu-Păun se referă la Flaubert care vroia să scrie un roman despre nimic. Un roman care să se susţină doar prin stil. Adevărul e că n-a mai scris romanul acesta... 

Această măreaţă ambiţie a avut-o pare-mi-se şi scriitorul basarabean. Lipsa subiectului bine închegat, absenţa personajelor denotă o atitudine curajoasă în literatura noastră sărăcită de timp. Există un EL care încearcă să fugă de ceva, cineva şi care se autocunoaşte datorită unor gesturi. Gestul, în viziunea autorului este superior cuvîntului. Gestul mîinei care scrie, a mîinei care atinge femeia, a mîinei care avertizează. Este imposibil de povestit această carte. Este şi inutil. Trebuie cred să posezi un oarecare exhibiţionism cerebral pentru a scrie o astel de carte (cărticică - 89 pag). Dacă e să accentuez ineditul din această scriitură atunci e cazul să menţionez o întreagă teorie a gesturilor pe care Gălaicu-Păun o creionează. Nu scapă nici temele abordate subtil şi parodic: banalul, temporalitatea, mitul androginului, complexele sexualităţii, toate fiind specifice contemporaneităţii. 

Am să parafrazez aşa cum a facut scriitorul spunând că ,,la început a fost gestul". Eu cred că la început a fost lectura.  Deci, lectură plăcută!

Totentanz sau Viaţa unei nopţi (Jurnalul menajerei) de Claudia Partole

M-am răsfăţat cu o carte nemaipomenit  de sinceră şi ,,demachiată". O  carte bună pentru cei care pornesc la muncă în Italia, Spania, Russia, or alta ţară de ,,vis". Jurnalul menajerei, cum îl numeşte însăşi scriitoarea este un roman tragic al omului plecat în străinătate. Eroina, o femeie inteligentă, cu studii, ajunge să lucreze la negru în casa unor italieni de rând. Umilită, obosită, purtând în piept dorul mioritic de casă,  femeia se refugiază prin scris. Romanul în întregime descrie o singură noapte, fărâmiţată pe ore, timp în care menajera veghează stăpâna (devenită între timp prietenă) care a murit. Noaptea pare a fi fără de sfârşit. O noapte zbuciumată de amintiri şi regrete. Eleganţa feminină a frazei se îmbină armonios cu duritatea expresiilor ce sondează viaţa migranţilor plecaţi de voie sau de nevoie. ,,Străinia spulberă noţiunea şi sentimentul de sărăcie pe care le ai acasă. Atunci când te simţi străin într-o lume bogată, civilizată, curată, unde ştii că nu ai un ungher al tău, unde nimeni nu te aşteaptă...Atunci ţi-e dor de ceea ce era al tău - fie acesta şi lipsit de semnul nobleţei, profan, înămolit în nimicuri lumeşti, dar care te acceptă, chiar dacă te umileşte pe dinăuntru." Am reprodus un fragment din romanul Claudiei Partole pentru a sugera celor care sunt prieteni cu cartea că este un roman nostalgic de frumos. Dorul, înstrăinarea, prietenia, munca, singurătatea sunt nişte teme dezvoltate cu mult har de scriitoare. În nici o carte citită până acum nu am găsit atâtă actualitate şi atâtă durere. Deşi pe alocuri scriitoarea face abuz de inserţiuni proverbiale, citate, fragmente din jurnalul prietenei...romanul nu pierde din naturaleţe. În ,,Viaţa unei nopţi" am regăsit de fapt viaţa unui om într-o ţară care te face să crezi că ziua şi noaptea sunt identice. Lectură frumoasă!

DIAVOLUL ESTE POLITIC CORECT de Savatie Baştovoi

,,Camus spunea că sinuciderea e o atitudine filozofică, adică este un răspuns dat la întrebarea dacă viaţa merită trăită sau nu. Acceptă că eu poate sunt unul din cei care aleg mai degrabă să se sinucidă decât să trăiască o viaţă de rahat”

Am evidenţiat această frază fiindcă m-a revoltat. Cred că laşitatea nu este o atitudine, iar viaţa merită trăită după cum ţi-o creezi. Realitatea este că tot mai mulţi oameni refuză să lupte, se lasă ispitiţi de nefiinţă. O replică la această boală a zilelor noastre ne-o oferă ieromonahul scriitor - Savatie Baştovoi. Cartea ,,Diavolul este politic corect” este după mine o profeţie dură a unui viitor posibil. Un viitor în care oamenii vor avea limita de existenţă 65 ani, după care vor fi eutanasiaţi (interesant termen, m-a dus cu gândul la insula lui Euthanasius). Un viitor în care politicienii mor împuţiţi iar lumea virtuală este unica lume fericită. Eroul cărţii este un ratat însingurat, Iacob Kohner – personajul tipic zilelor noastre. Iacob are un blog, îşi petrece timpul discutând pe internet şi mâncând cârnăciori delicioşi... Iacob este fiecare dintre noi. Un simbol al influenţei falselor valori. Personajul evoluează, redescoperă umanul, se lasă cucerit de divinitate. Îmi pare straniu că o astfel de carte a fost scrisă de un ieromonah, fiindcă m-aş fi aşteptat la un subiect mai catifelat din partea unei feţi bisericeşti.

        Într-adevăr am citit o carte necruţătoare, colţată şi extrem de iute. Scriitorul a avut marele har să îmbine marele paradoxuri existenţiale, să mustre şi să înveţe aşa cum ar face o parabolă biblică. Apreciez faptul că scrierea nu face abuz de religios, ci doar sugerează unele nuanţe spirituale. O notă aparte o comportă limbajul cărţii, fraza scurtă şi accesibilă oricui. Dacă m-aţi întreba cărei specii literare poate fi atribuită cartea, aş ezita să răspund. Este ceva între Divina Comedie de Dante şi Don Quijote de Cervantes. Diavolul este pilitic corect îmbină pagină cu pagină albul şi negrul, binele şi răul, adevărul şi minciuna. Chiar daca politic (amoral şi josnic), diavolul este corect, adică inuman, în plan spiritual acesta pierde lupta. Opera dlui Baştovoi mi-a amintit o frază care spune că nicaieri nu veţi vedea mai fardată mizeria umană ca şi in politică. Recomand să lecturaţi această carte, să trăiţi revelaţia umanului, să ştiţi a alege libertatea şi dragostea. Lectură baştoviană!