Citind fotografii

Astăzi nu voi vorbi despre cărţi, ci despre două fotografii vechi, rămase de la un străbunel ca amintire a tinereţei zbuciumate, pierdute pentru totdeauna. Aceste fotografii le-am citit minuţios, le-am întors pe toate părţile, am încercat sa surprind prin intermediul expresiei anumite sentimente şi trăiri. De fapt ce ar vedea un om la prima apropiere de aceste fotografii? Un bărbat tânăr, surprins într-o perioadă a vieţii cu o femeie, şi mai apoi cu o alta. Totuşi există aici un mister care cugetul meu a încercat să-l dezvăluie. Străbunelul Trifan, a fost căsătorit cu femeia din prima fotografie. Este o fotografie care-i prezintă ca miri. E făcută cu respectarea tururor regulilor fotografice ale acelor timpuri. Mirele cu floare în piept, sacou îngrijit şi ciubote lustruite. Mireasa împopoţonată cu mărgele, voal, rochie florată şi sandale speciale (se vede că erau ţinute anume pentru această ocazie). Între ei un buchet de flori gingaş şi fermecător. Cea de-a doua fotografie ni-l prezintă pe Trifan cu o altă femeie. Aici apare o femeie plină de sine, cu figura de gospodină (îndeosebi şorţul ,"pestelca o trădează"). Simplă şi totodată profundă aceasta îi ţine mîina pe umăr, într-un fel cu totul special. Cămaşa ei strânsă sub piept, mărgelele înnodate ştrengăreşte, papuceii eleganţi îi accentuează firea emancipată. Astea sunt doar nişte schiţe primare pe care ochiul meu curios le-a observat. Ceea ce îmi pare mai important este ascuns în privirile lor nostalgice, în umbra zîmbetului enigmatic. A fost la mijloc o mare iubire? Sau doar o aventură de tinerețe? O prietenie? Or, poate o iniţiere? Astea ar fi nişte idei. Totuşi realitatea a fost mai cuminte. Străbunelul meu, plecat în lumea celor drepţi,  a curtat în frumoasa-i juneţe o femeiei mai mare ca ani decât el (pe  atunci aşa relaţii nu se prea tolerau, nu erau privite cu ochi buni). Blonda cu zâmbetul care-mi aminteşte de Gioconda lui DaVinci, i-a fost marea iubire din tinereţe, atunci când era verde şi iubea cu pasiune. Atunci când sufletul căuta lumină, împlinire, foc şi era numai curaj. Atunci când glasul inimii era mai munte decât toţi munţii. Dar cum iubirile din tinereţe (sau primele iubiri), nu sunt şi cele din bătrâneţe, ceva din relaţia cu femeia misterioasă s-a rupt. Continuarea este una limpezită. Dintr-un tânăr visător, acesta devine un bărbat în forţă, muncitor – mîinile o spun, pregătit de a ridica o casă, a creşte în ea copii. Cu soţia, străbunelul Trifan a trăit toată viaţa, au avut patru copii, au înălţat o casă. Mă rog, aşa ca toţi oamenii. Ar părea ca nu a trăit în zadar. Pe de o parte comună nouă tuturor aşa şi a fost. Pe de alta nu. O spun chiar fotografiile. Dacă cea în care e mire a fost ţinută în album, pusă pe perete în trei clame, atunci cea de-a doua a fost pe perete mult mai mult timp, ţintuită în şase clame. Posibil privită cu multe păreri de rău, doruri înecate în amintiri dulci. Şi de ce nu ar fi aşa, dacă la o privire mai atentă, în fotografia mirilor, faţa miresei este roasă cu îndârjire şi ciudă. Roasă aşa cum şi-a ros viaţa, să nu se prea observe, dar să fie, să se răzbune cât de infantil pe chipul liniştit al celei cu voal. Uitându-mă pe aceste pânze ale timpului eu simt remuşcarea, vântul trecerii care şi-a greşit destinul. Cândva au fost tineri, au fost visători, au gustat din graalul vieţii, rămânând doar cerul ca mărturie. De ce am ales să citesc aceste fotografii? Din curiozitate, din dorinţa de a prinde o lecţie de viaţă, de a alege corect sufletul pereche. Chiar dacă chipiul de pe cap i-a rămas acelaşi, privirea lui Trifan s-a schimbat. Iar dacă ochii sunt oglinda inimii, atunci această inimă nu mai e tânără. De ce mi-am propus să citesc aceste fotografii? Cred că din dorinţa de a le oferi o nouă viaţa, o micro existenţă trecută prin  mintea mea, simţită de spiritul meu sensibil. Mă gândesc că odată cu trecerea timpului, vom deveni şi noi nişte chipuri şterse de patină, nişte păpuşi vii pe hârtie. Nişte umbre! Ar fi o şansă pentru noi să fim citiţi cât de puţin, să reînviem pentru nişte clipe în ochii vreo unui stră stră nepot curios.

Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian

Timp de trei săptămâni mi-am găsit o prietenă de suflet. O fiinţă sinceră şi înţeleaptă, mofturoasă şi cu pretenţii în viaţă. M-am împrietenit cu Jeni din primele pagini ale jurnalului ei. Deşi aveam senzaţia neplăcută din copilărie când faci ceva ştiind că nu e bine şi vei fi certat, eu am înaintat să fur din gândurile de zi cu zi ale frumoasei mele prietene. De ce spun prietenă? Findcă, lecturând jurnalul intim al unei persoane fără să conştientizezi te apropii de aceasta, o cunoşti, încerci să o înţelegi. Este o senzaţie stranie de plăcere îmbinată cu jenă şi ...satisfacţie. Cred că acesta ar fi cuvântul cel mai indicat în descrierea acestei lecturi. Mi-am satisfăcut spiritul, mi l-am hrănit cu mici poveşti de epocă, cu gânduri rafinate şi coapte, cu recomandări de lectură, şi aprecieri de personalităţi - astăzi plecate la cele veşnice. Jeni a trăit în plină epocă de schimbare, a fost martora războiului şi urmărilor acestuia. 

Jeni a fost o fiinţă inteligentă. O tânără care din cauza (din păcate nu datorita), acestei inteligenţe a suferit. Pricina zbaterilor permanente era aspiraţia de a avea luna (aşa cum şi-o vroia Camus), adică a atinge perfecţiunea. Aici Jeni se referea la tot şi la toate. În materie de creaţie, muncă, lectură, relaţii umane, dragoste. Această dorinţă lucidă de incompatibilitate cu restul lumii, cu mediocritatea lucrurilor, cu neputinţa ei de a schimba ceva a şi distrus-o. I-a distrus credinţa în veşnicie. Tema jurnalului, marea temă abordată cu multă durere şi încercări de explicaţie este - moartea. Cred că de ea se temea cel mai mult Jeni. Umbra morţii, apropierea de aceasta îi preocupa cele mai multe zile, umbrindu-i astfel adolescenţa, apoi şi tinereţea. De fapt moartea este tema veşnică în jurul căreia îşi planează umila sa existenţă - omul. Îndeosebi generaţia epocii interbelice a aprofundat viziunea asupra morţii (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran şi alţii ). M-a fascinat Jeni prin felul ei de a vedea realitatea, prin puterea de a pătrunde clipa, de a savura momentele frumoase, de a fi fericit în singurătate. Nu aş vrea să scriu gândurile deştepte ale prietenei mele, ele pot fi găsite în Jurnal. Cred că nu aceste fraze care sunt până la urmă formă, ci ideile şi mesajul importă. Eu m-am ales cu o tristă, amară confesiune, prea lucidă, prea tragică. Nu zic că m-a înaripat această lectură, ar fi o minciună. Acest Jurnal mi-a întărit ideea micimii omului, neputinţei de a opri clipa frumoasă, neputinţei de a trăi frumos (fiindcă până la urmă trăim într-o societate viermuită de vicii). Mult prea trist acest Jurnal.

Cartea Mironei de Cella Serghi

  Mi-e dor de-o epocă în care n-am trăit. Mi-e dor de sunetul tramvaiului pe care nu l-am auzit, de muzica jazz şi parfumul Soir de Paris răspândit cochet de damele a la mode. Aş fi vrut să-mi fac o tunsoare în stil Bob, să stau într-un cinematograf privind un film alb - negru cu irezistibila Greta Garbo. Mi-e dor de epoca interbelică... Acest sentiment straniu şi totodată foarte natural mi-a apărut în urma lecturii romanului Cartea Mironei. Un personaj feminin cuceritor, Mirona este reprezentanta cea mai bună a unei epoci cosmopolite. Visătoare, dar şi rebelă, tandră şi curajoasă, Mirona trăieşte parcă sub semnul unui destin misterios. Umbra dispărutei bunici Fana îi apare în permanenţă asemenea unui far îndepăratat. Tânără aflată în conflict cu familia pleacă să-şi caute norocul la Paris. Acolo, sub pretext că scrie un roman, Mirona cunoaşte zbuciumul tinerilor nonconformişti. Deşi, aparent nehotărâtă în talentul său scriitoricesc, Mirona semnează în jurnalul său artistic cele mai importante evenimente. Asistă la căderea Parisului, la înrolarea prietenilor în razboi, la mizeria pe care o trăiesc oamenii de atunci. Viaţa se schimbă, discursurile sentimetale sunt sincere şi au porniri dintre cele mai nobile. Autoarea creează personaje de portret, toţi tineri, ambiţioşi şi visători. Toţi având aspiraţii libertine. Romanul Cellei Sergi este de o nobilă feminitate, împânzit de influeţele lui Camil Petrescu şi cele ale Hortensiei Papadat - Bengescu. 

  Realist, social, dar şi psihologic, romanul transmite experienţele unei tinere independente. Mirona este diferită de Diana Slavu (eroina romanului ,,Pânză de păianjen"), ea ştie să rupă cu tradiţia şi modelele patriarhale. Se îndrăgosteşte de un bărbat însurat, suferă, se maturizează. M-am convins a câta oară de faptul că literatura feminină este cu totul specială, ea nu are acea rigoare masculină adorată de unii, în schimb cucereşte prin confesiuni fine şi idei bine conturate. Universul feminin este fără de margini, fără limite temporale şi istorice. M-am identificat pe alocuri cu Mirona, am trăit cu aceiaşi pasiune căderea zidurilor fasciste, eliberare celor îrobiţi, schimbarea unei lumi de cristal. Cartea Mironei mi-a creionat o epocă  glorioasă, o epocă care deşi a dispărut, a lăsat în urmă o frumoasă literatură, personalităţi marcante şi prilejuri pentru visare. Învăluită în acest parfum de epocă interbelică vă spun - lectură frumoasă!

Jocurile Daniei de Anton Holban

   Destinul este un escroc, un croitor de mărimi scurte. Destinul a fost, cred eu, nedrept cu unul dintre cei mai reprezentativ scriitori ai epocii interbelice - Anton Holban. Creatorul romanelor de dragoste precum  O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei, Anton Holban a trăit în viaţă ca şi personajele sale livreşti. Toţi fiind nişte intelectuali complexaţi şi până la urmă nefericiţi. Romancierul vieţii interioare prin excelenţă, Anton Holban creează prin opera sa un portret al bărbatului cu aspiraţii înalte şi al femeiei care vine să-l completeze. Dacă în primele două romane, personajul narator se vede superior femeiei, atunci în ultimul său roman Jocurile Daniei, femeia deţine coroana. Mi-a plăcut enorm acest roman siropos, trist şi totodată atât de profund. Cât de straniu nu ar părea dar autorul alege ca ,,obiect" al scrierilor sale femeia. Spunând femeia, mă refer la tot ce este în sine feminitatea: inteligenţă, rafinament şi senzualitate. 

În Jocurile Daniei avem aparent un subiect din zilele noastre, actual şi cu un sfârşit uşor de intuit. Un bărbat trecut de floarea tinereţei se îndrăgosteşte de o tânără domniţă din lumea bună. Această domniţă este o cochetă răsfăţată, o fiică a unui evreu înstărit şi cu nume în societate. Dania (cu numele adevărat Lidya Manolovici), cucereşte în plasa ei barbaţii la fel cum fac sirenele cu voci frumoase. Dania nu oferă iubire, nu oferă nimic decât câte un zâmbet fugar şi o impresie de moment. Înţelegând faptul că nu va fi niciodată iubit de Dania, personajul narator suferă o dramă sentimentală care îl marchează. Dacă celălalt personaj feminin - Ioana iubea şi era respinsă, atunci aici rolurile se inversează. Dania se joacă. Jocul este pentru ea un prilej de a se amuza de bieţii îndrăgostiţi, de a-i ţine subjugaţi şi umili. Acest roman este pe cât de tragic, pe atât de realist. Este o lecţie de viaţă trăită chiar de Anton Holban. O lecţie pentru bărbaţii care se îndrăgostesc de păpuşi fiţoase. Chiar dacă fiecare femeie în sine are o parte din Dania, eu spun că această parte nu ar trebui să domine. Revenind la destinul scriitorului Anton Holban, care s-a stins prematur din viaţă, este de remarcat faptul că tot ce a trăit interior, tot ce a suferit, acesta a transcris pe hârtie. Am găsit interesantă psihologia bărbatului îndrăgostit şi veşnic nemulţumit. Pentru cei care vor să înţeleagă cum joacă o femeie cu sentimentele, dar şi cum a ştiut să iubească un bărbat scriitor din frumoasa epocă interbelică, lectura romanului va fi un prilej  minunat pentru delectare. 

Viața pe un peron de Octavian Paler

Eu cred că fiecare om are o frică, ca să nu-i zic fobie. Declar asta fără jenă și îmi permit să fiu mai îndrăzneață. Unii se tem de întuneric, alții de singurătate. Câți oameni, atâtea frici... Faptul că avem anumite temeri ne caracterizează că suntem slabi, vulnerabili și de fapt foarte mici (în comparație cu timpul cosmic, eternitate, univers). Nu știu cum voi, dar cred că ceea de ce mă tem eu este comun fiecăruia. Mi-e frică la nebunie de moarte! Recunosc acest adevăr, deși știu că este inevitabil. Am început această mică confesiune pentru a-mi ușura trecerea la cea care mi-a trezit aceste gânduri fantome. Este vorba despre cartea Viața pe un peron. Această scriitură pot spune, mi-a încununat anul 2012, un an în care lectura a jucat un rol decisiv în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.

 Dacă cărțile sunt scrise pentru a deștepta în oameni ceva profund, a le sugera un anumit adevăr, a-i încuraja în viață, atunci această carte este un tezaur. Începând cu titulul grăitor, Viața pe un peron este o odă dedicată singurătății și fricii. Personajul central, un profesor de istorie trece prin mai multe experiențe (pasiuni), se ciocnește cu o realitate insuportabilă în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur (inclusiv și pe el la moment). Omul decide să fugă, trezindu-se astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Sigur că avem în față o parabolă, dacă nu un mit, Paler fiind amator de mituri și filozofii. Parabola vieții unui om care-și conștientizează nimicnicia. Peronul este locul simbolic al așteptărilor. Locul care ne oferă o alegere - să mergem înainte sau să rămânem pe loc. Pe acest peron misterios profesorul de istorie întâlnește un alt personaj plin de îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugi-se și ea de o realitate denaturată în care îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă așteptare, de fapt o mare singurătate. O singurătate în doi. În continuare asistăm la un șir de confesiuni teribile și delicate. Fantezia se împletește cu realitate. Cobrele și mangustele, îmblânzitorii și victimele, construiesc peisajul inedit al cărții Viața pe un peron. Această carte eseu, este, cred eu, o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții. Există sau nu un alt început noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm. Să așteptăm dar, fiecare pe peronul său. Iar până vine trenul eu vă spun: lectură plăcută!

Gesturi (trilogia nimicului) de Emilian Galaicu - Păun

A fost odată un scriitor. Un scriitor ambiţios. Un scriitor care avea un vis - să scrie un roman. Un roman fără personaje, fără subiect, fără teme concrete. Un roman despre nimic. Acest scriitor a ales să scrie romanul începând de la un gest, o mică forţare, cea de a lua condeiul în mîină şi a începe jocul. Căci ce este, dacă nu un joc de cuvinte, sensuri şi intertexturi. Un iureş de aberaţii (să-mi fie iertată îndrăzneala) la prima vedere, un bâlci de experimente şi cinisme. Astea le-ar observa un cititor care încă nu a dat mîna cu arta postmodernistă. Eu fiind o fire pregătită pentru tot ce e nou şi atractiv am apreciat talentul scriitoricesc al poetului (căci pînă la urmă tot poet rămâne - Gălaicu-Păun). 

Dacă e să începem de la o normă postmodernistă în care logosul însuşi îşi pierde supremaţia, fenomen explicat prin aplicarea deconstructivismului ca modalitate de lectură, atunci romanul aşa-zis pornografic  - Gesturi este o bombă cu mecanismul închis. Sugestiv în acest sens este motto-ul cu care începe micro-romanul. Gălaicu-Păun se referă la Flaubert care vroia să scrie un roman despre nimic. Un roman care să se susţină doar prin stil. Adevărul e că n-a mai scris romanul acesta... 

Această măreaţă ambiţie a avut-o pare-mi-se şi scriitorul basarabean. Lipsa subiectului bine închegat, absenţa personajelor denotă o atitudine curajoasă în literatura noastră sărăcită de timp. Există un EL care încearcă să fugă de ceva, cineva şi care se autocunoaşte datorită unor gesturi. Gestul, în viziunea autorului este superior cuvîntului. Gestul mîinei care scrie, a mîinei care atinge femeia, a mîinei care avertizează. Este imposibil de povestit această carte. Este şi inutil. Trebuie cred să posezi un oarecare exhibiţionism cerebral pentru a scrie o astel de carte (cărticică - 89 pag). Dacă e să accentuez ineditul din această scriitură atunci e cazul să menţionez o întreagă teorie a gesturilor pe care Gălaicu-Păun o creionează. Nu scapă nici temele abordate subtil şi parodic: banalul, temporalitatea, mitul androginului, complexele sexualităţii, toate fiind specifice contemporaneităţii. 

Am să parafrazez aşa cum a facut scriitorul spunând că ,,la început a fost gestul". Eu cred că la început a fost lectura.  Deci, lectură plăcută!

Totentanz sau Viaţa unei nopţi (Jurnalul menajerei) de Claudia Partole

M-am răsfăţat cu o carte nemaipomenit  de sinceră şi ,,demachiată". O  carte bună pentru cei care pornesc la muncă în Italia, Spania, Russia, or alta ţară de ,,vis". Jurnalul menajerei, cum îl numeşte însăşi scriitoarea este un roman tragic al omului plecat în străinătate. Eroina, o femeie inteligentă, cu studii, ajunge să lucreze la negru în casa unor italieni de rând. Umilită, obosită, purtând în piept dorul mioritic de casă,  femeia se refugiază prin scris. Romanul în întregime descrie o singură noapte, fărâmiţată pe ore, timp în care menajera veghează stăpâna (devenită între timp prietenă) care a murit. Noaptea pare a fi fără de sfârşit. O noapte zbuciumată de amintiri şi regrete. Eleganţa feminină a frazei se îmbină armonios cu duritatea expresiilor ce sondează viaţa migranţilor plecaţi de voie sau de nevoie. ,,Străinia spulberă noţiunea şi sentimentul de sărăcie pe care le ai acasă. Atunci când te simţi străin într-o lume bogată, civilizată, curată, unde ştii că nu ai un ungher al tău, unde nimeni nu te aşteaptă...Atunci ţi-e dor de ceea ce era al tău - fie acesta şi lipsit de semnul nobleţei, profan, înămolit în nimicuri lumeşti, dar care te acceptă, chiar dacă te umileşte pe dinăuntru." Am reprodus un fragment din romanul Claudiei Partole pentru a sugera celor care sunt prieteni cu cartea că este un roman nostalgic de frumos. Dorul, înstrăinarea, prietenia, munca, singurătatea sunt nişte teme dezvoltate cu mult har de scriitoare. În nici o carte citită până acum nu am găsit atâtă actualitate şi atâtă durere. Deşi pe alocuri scriitoarea face abuz de inserţiuni proverbiale, citate, fragmente din jurnalul prietenei...romanul nu pierde din naturaleţe. În ,,Viaţa unei nopţi" am regăsit de fapt viaţa unui om într-o ţară care te face să crezi că ziua şi noaptea sunt identice. Lectură frumoasă!