LĂTRÂND LA LUNĂ de Aureliu Busuioc

E toamnă-n calendar, e toamnă în suflet şi gânduri. Toamna nu doar se numără bobocii, ci se mai şi citeşte. Eu citesc. Citind îmi pun întrebări, cred că e util să mai rumegi uneori cele scrise pe hârtie. O întrebare care mă face curioasă ţine de faptul dacă există o carte a anotimpurilor? O carte care e bine să fie citită iarna, o carte pentru primăvară, pentru vară... Eu mi-am găsit o astfel de carte. O cărţulie amuzantă şi totodată tragică, captivantă şi nepretenţioasă. Intitulat ,,Lătrând la lună", romanul lui Aureliu Busuioc deschide spaţii largi de meditaţie pentru fiecare cititor. Alcătuită din cincisprezece capitole, cartea descrie viaţa cu toate suişurile şi coborâşurile ei. Viaţa unui câine. E surprinzător, nu? Personajul principal, cel care ni se confesează este un câine din speţa şoricarilor, un câine gânditor - Enrique. Făcând parte dintr-o familie de intelectuali, câinele este şi el unul inteligent (spre exemplu atunci când vorbeşte cu versuri bacoviene). Mi-a părut interesantă perspectivă eului narant. Scriitorul se preschimbă în câine, iar câinele în scriitor. O face pentru a descrie aventura vieţii sale. Începând cu copilaria, tinereţea, prima iubire (cânească), subiectul cărţii cuprinde o întreagă filozofie a existenţei unui necuvântător. E foarte educativă cartea, e binevenită pentru toate vârstele, e menită să-i sensibilizeze pe cei care se numesc oameni, deşi uneori acest cuvânt pare a stârni controverse. Eu iubesc animalele, iubesc aceste mici fiinţe care ne fac viaţa mai frumoasă, care trăiesc alături de noi ani la rând, care ne iubesc şi ne sunt fideli (mai fideli deseori decât oamenii). Citind ,,Lătrând la lună" m-am lăsat cucerită de umanismul unui câine, de finele observaţii aduse de acesta la adresa stăpânilor săi (deşi aici apar iar controverse, nu sunt ei oare mai stăpâni pe noi?!). Recomand acest roman confensativ, deosebit de creaţiile cunoscute ale dlui Busuioc, unic ca mesaj şi tehnică literară. Lectură frumoasă!

Noaptea de Sânziene de Mircea Eliade

Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.

Îmi este foarte greu să scriu despre cărţile care cu adevărat îmi plac, care mă cuceresc şi mă depăşesc. Am lecturat romanul eliadesc ,,Noaptea de Sânziene" de două ori, cred că dacă aş face-o pentru a treia oară tot aş găsi ceva nou şi subtil. Se spune că titlul iniţial al romanului era ,,Pădurea interzisă", locul care atrage printr-un mister indescifrabil. Această carte la fel ca acea pădure interzisă te invită în necunoscut, te face să te opreşti în faţa oglinzii propriului suflet şi să te cauţi aşa cum ai fost la începuturi. De ce a ales Eliade anume sânzienele? Posibil deoarece acea noapte este una misterioasă, este perioada când cerurile se deschid...Subiectul operei cuprinde doisperezece ani (1932-1946), un timp de mari schimbări sociale, politice dar mai întâi de toate spirituale. A fost un timp al căutarilor. Un timp crud. Lupta cu timpul istoric (deci efemer) este de fapt tema centrală a cărţii. Eroii acesteia sunt nişte revoltaţi, nişte intelectuali ce nu se încadrează în circuitul banal al lumii. Cel mai interesant personaj -  Ştefan Viziru, un alter ego al scriitorului, trăieşte  o dramă personală revoltatoare. Îndrăgostit de două femei, Ileana şi Ioana, Ştefan îşi pierde identitatea, echilibrul masculin atât de necesar în acele timpuri. Dorinţa obsedantă a acestuia era să poată iubi ca sfinţii, mai multe fiinţe odată. Celelalte personaje sunt construite parcă cu scopul de a oferi sfaturi şi a-l învăţa pe Ştefan să trăiască cu adevărat. Bunăoară Biriş, un intelectual tuberculos şi laş pe alocuri îi spune monumentala frază :,,Mă platonicianule, mă idealistule, tu încă n-ai înţeles că orice femeie e curvă!..." Aceasta ar fi una din opiniile reflectate în carte. Toate cele existente pe pământ sunt absurde. Omul nu poate citi semnele, sacrul camuflat în profan. Omul de rând, omul modern îşi ratează viaţa. Întotdeauna m-a preocupat problema timpului, faptul că el nu poate fi oprit. Eroii din opera lui Eliade îşi găsesc refugiul din timp în cele mai stranii feluri. Ştefan Viziru se ascunde într-o cameră de hotel deoarece îi aminteşte de camera Sambo din copilărie. Ioana se refugiază din timp prin lectura. Vădastra, cel mai grotesc personaj, o face atunci când îşi pune masca de ofiţer, furată de la Băleanu. ,,Noaptea de Sânziene" nu este un roman social, aşa cum ar părea la prima lectură, nici un roman de dragoste, mai degrabă este un roman filozofic. Este încununarea tuturor cărţilor în una - totală, majoră. Îl regăsim aici pe istoricul religiilor, pe intelectualul  rafinat, pe omul plictisit de istorie. Cred că această carte este mai întâi de toate un răspuns, un răspuns -  expresia romancierului din labirint. Nu aş recomanda acest roman unui cititor neiniţiat, crud în materiede filozofie eliadească. Înainte de toate ar trebui citite multe lucrări similare, ajutătoare de genul ,,Sacrul şi profanul" de M. Eliade. Doar astfel taina cărţii ar putea fi pipăită. Nu mi-am propus să narez subiectul acestei cărţi, ar fi ridicol şi inutil deoarece fiecare cititor îşi va alege subiectul său de importanţă. Aş vrea să rezum cele spuse cu o frază genială din roman : ,,Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase - ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii."

Lectură frumoasă!

Şi a fost noapte... de Aureliu Busuioc

Ultimul meu roman citit de Aureliu Busuioc a fost undeva prin clasa VII-a, având un titlu simbolic ,,Singur în faţa dragostei”. Nu ştiu dacă am înţeles prea multe atunci, cred că era o lectură prematură, mintea mea visa la Robinson Crusoe şi Tom Sowyer. După o frumoasă perioadă de timp am hotărât să mă reîntorc spre lectura operelor lui Aureliu Busuioc. Cartea am procurat-o de la o librărie Cartier (era la reducere)...

Romanul intitulat ,,Şi a fost noapte...” este o noutate pe arena literară contemporană. Compusă simetric din şapte capitole, cartea zugrăveşte realităţile crude ale celui de-al doilea război mondial desfăşurate într-un sat bulgăresc B. Protagoniştii romanului sunt diferiţi ca naţionalitate dar se înrudesc sufleteşte. Lenţa, o tânără bulgăroaică şi Werner, de origine austriac trăiesc o frumoasă şi scurtă poveste de dragoste, fiind despărţiţi de eliberatorii ruşi. Este ceva în acest roman care mi s-a asociat cu drama ,,Păsările tinereţii noastre”. Spiritul dreptăţii, dorul de frumos şi sfânt, bunătatea omului simplu, jertfa sunt acele componente care îmbogăţesc substanţa epică a romanului. Deşi cruzimile războiului sunt înfiorătoare, bunătatea omului le învinge pe toate. Mi-a părut frumos mesajul romanului. Dragostea este cea mai mare forţă din univers. După doisprezece ani de despărţire protagoniştii se reîntâlnesc, acum pentru totdeauna. Simplitatea frazei, numărul mic de personaje, linia de subiect abordată semirealist îmbracă un ideal artistic şi uman specific dlui Busuioc. E frumos să dedici un roman soţiei, e frumos să scrii în numele a ceea ce crezi că poate fi veşnic, e frumos să oferi modele atunci când acestea sunt rarisime. Mulţumesc scriitorului pentru o carte bună!

Romanul ,,Nana” de Emile Zola

O tempora! O mores!

Din obișnuință în ultimul timp alegeam cărțile care-mi păreau deosebite, care emanau o lumină de spiritualiteate și cultură. Recent din lipsa unei biblioteci la îndemână am început să citesc romanul Nana. M-a atras de fapt numele scriitorului. Îmi doream ceva în stil francez, ceva diferit de lecturile anterioare. Într-adevăr romanul este unul scandalos. Știam încă din băncile universitare soarta deosebită a scriitorului francez - Emile Zola, care a revoluționat literatura universală prin naturalismul migălos. Opera acestuia era etichetată cu epitetele - grosolană, respingătoare, imorală. De fapt astfel poate fi calificat și romanul Nana. Acțiunea operei este dinamică datorita eroinei sale – o curtezană cu mare priză la barbați. Scriitorul aduce în scenă în modul direct o femeie depravată, vanitoasă care cucerește doar prin aspectul fizic incendiar. Mi-a părut interesantă poziția demnă a unei femei conștiente de josnicia sa. Este aici în miezul ideilor o nuanță psihologică greu de priceput la prima lectură.

Zola abordează teme tabu pentru acea perioadă: sexualitate, viciul, bolile contagioase, viața ascunsă a aristocrației pariziene, prostituția. După mine multe nici nu s-au schimbat, aceleși năravuri dar alți oameni... Revenind la subiect, am remarcat faptul că aventurile acestei curtezane devin obositoare dar nu plictisesc. Inițial Nana pare îndrăgostită de un artist ratat, după care își alege drept îngrijitor un bursier bătrân, un conte religios, un copil din lumea bună, șirul poate continua la nesfârșit.  În urma acestor relații dubioase bărbații sărăcesc iar Nana devine tot mai josnică. Dacă este ceva uman și pozitiv în acest personaj feminin, atunci e doar conștiința meternității. Copilul din flori pe nume Louiset o face să-și amintească că e femeie. Structurat pe capitole (XIV), romanul creioneză în stil naturalist o societate bolnavă, o societate în care moravurile lipsesc sau se lasă dominate de viciu. Zola aranjează firul epic într-o permanentă ascendență. Nana se îmbogățește fabulous, ajunge să trăiască în lux, este respectată, iar doamnele din societatea înaltă îi mimează ținutele. În continuare  - eșecul! Singurătate, boală, moarte. Care este morala acestei cărți fiecare cititor în parte o va defini. Concluzia mea: a fost o lectură colorată, neobișnuită, interesantă. 

ÎNTOARCEREA DIN RAI de Mircea Eliade

Întors din India, Mircea Eliade era recunoscut drept scriitor talentat, îndeosebi după succesul publicării romanului exotic Maitreyi. Aerul bucureștean  în care acesta și-a pulverizează brusc personalitatea l-a marcat să scrie un alt tip de roman, un roman epic care va evoca trăirile unei generații de intelectuali ratați. Aspirațiile, frământările și absurditățile unor indivizi inteligenți sunt descrise într-o manieră trăieristă, psihologizantă. Începutul  romanului mi-a părut plin de naturalețe și sinceritate. După o unire carnală personajul masculine Pavel Anicet se simte obosit de prezența femeii iubite. Această oboseală vine din frica de a nu-și pierde libertatea, de a putea fi singur. În continuare naratorul introduce fragmentarismul nuvelistic reușind astfel să ne prezinte lumea interioară a fiecărui personaj. Dintre aceștia se evidențiază : David Dragu – un scriitor în devenire, Emilian – membru de partid, Jean Ciutariu – intelectual cu carte, Ghighi – femeia părăsită, Petre – muzician rafinat. Această generație de tineri trăiește într-o epocă de mari schimbări pe plan social-politic, schimbări care vor devein decisive pentru fiecare spirit cu idei de ascensiune. Problematica romanului este semnificativă îndeosebi prin faptul că ne prezintă aspecte autobiografice din viața scriitorului. Îndrăgostit de două femei (Sorana Țopa și Nina Mareș), Eliade trece printr-o acută criză  sentimentală. Același destin îl parcurge personajul Pavel Anicet atunci când se abandonează prin moarte. Nu cred că intenția scriitorului a fost de a crea anumite personaje vii, mai degrabă de a transmite niște idei prin intermediul lor. Am remarcat de astfel preferința eliadească pentru personajul masculin (de obicei intelectual) care suferă un destin deosebit. Femeia este mai mult un decor necesar. În mai toate romanele sale Eliade construiește personalități complexe, unice. Întoarcerea din rai este înainte de toate trezirea la realitate, abandonarea visurilor juvenile, încercarea de a se identifica în viața concretă. Drama fiecărui personaj în parte este drama unui singur om. Revoluția, pierderea paternă, însingurarea, moartea, sunt principalele motive de trezire la realitate. Într-o societate profană și  mediocră raiul se descompune devenind vis. Planul tripartit al romanului reliefează permanenta căutare de sine. Lecturând aveam impresia că urmăresc un film modern, evenimentele rupte din context impunându-mă să ghicesc fiecare intenție a naratorului. Întoarcerea din rai este o carte cu multe idei subtile, gânduri care hrănesc setea de cunoaștere și afirmare. Un roman frescă, un roman eseu, un roman tensiune. Încă mai trăiesc această carte, nu mă pot desprinde de arderea devoratoare a talentului eliadesc. Consider că acest roman invită insistent la stimularea gândirii așa cum  -  a citi fără a gândi este a mânca fără a mistui. Spiritul dă afară tot ce nu poate apropia prin munca propriei gândiri. Lectură frumoasă!

,,Idiotul'' de Fiodor M. Dostoievski

Umilința e o forță uriașă

Considerat inauguratorul romanului social-filozofic rus, Fiodor M. Dostoievski este creatorul unor opere epatante prin desăvârșire. Proza lui Dostoievski este expresia compasiunii, manifestarea celor mai nobile porniri pe fundalul unei societăți depravate. Scriitorul ilustrează personaje deosebite, tipologii nemaiîntâlnite și sihastrice. Reprezentativ în acest sens este romanul de maximă genialitate ,,Idiotul” (1868), publicat pentru prima oară in revista Russky Vestnik. Începând cu titlul original și expresiv, scriitorul ne aduce pagină cu pagină viața burgeziei ruse măcinată de intrigi și lașități. Printre acești oameni mici și deposedați de morală, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este unicul suflet onest. Introdus în societatea înaltă datorită titlului său de prinț (sărac), Mîșkin este văzut de ceilalți drept o ființă slabă și lipsită de caracter. Adevărul e că cel mai puternic personaj din întregul roman este totuși Mîșkin.

 Stranietățile familiei Epancin în care Elizaveta Prokofievna este dornică să-și mărite cele trei fete conferă romanului ceva din vizionarismul miniatural francez. Un rol important în opera îi revine dialogului, lungilor scene de pe terasa familiei generalului unde foarte subtil sunt discutate probleme cu tentă morală, etică și socială. Dintre personajele din tabăra celor insensibili și slabi mi-a atras atenția cuplul Rogojin și  Anastasia. Forța care conduce aceste fiinițe fragile la autodistrugere este una nesăbuită. Rogijin iubește în felul său: lumesc și obișnuit. Anastasia se simte vinovată din cauza lipsei de puritate, tinde să se sacrifice în numele unei iubiri superioare. Cel mai delicat și aparent nepretențios știe să iubească Mîșkin. Acesta este purtătorul unei iubiri creștine, liniștite, monahicești. Lumina sa - Aglaia îi este de fapt proiecția propriei sale imaginații creatoare care îmbracă ființa în calități ce aceasta nu le posedă. Mă întreb, oare de puține ori noi, oamenii, în cautarea noastră de împlinire, imaginăm ființele dragi alt fel decât ele de fapt sunt…

 Complexe și contradictorii, personajele dostoievskiene (Lebedev, Ipolit, Rogojin, Varia, Kolia), aparțin diferitor pături sociale, dar sunt unite prin aceeași micime sufletească. O temă care guvernează romanul este boala. Inițial bolnav este considerat prințul care suferă de idioțenie cruntă încă din timpurile uceniciei, totuși bolnave sunt celelalte personaje. Bolnave de mediocritate, de avuție, de parvenitism, de minciună acestea constituie de fapt o frescă a societății din toate timpurile. O scenă care m-a impresionat prin forța de sugestie spiritual – umană este vizita prințului în casa sumbră a lui Rogojin. Tehnica vizionarismului dostoevskian excelează prin puterea de a transmite anumite adevăruri fundamentale (unitatea spiritelor). Aflați sub misterioasa pictură ce îl înfățișează pe  Isus crucificatul fiecare personaj se vede pe sine, își dezgolește sufletul. În acel unic moment are loc apropierea de diviniate. Nici Don Quijote cel nabun și naiv, nici Jean Valjean însetat de adevăr, nici chiar suferindul Werther nu pot fi comparați cu idiotul lui Dostoievski. Originalitatea acestui tip uman este izbitoare (cel puțin pentru mine), poate din cauză că îmi pare imposibilă existența unui astfel de om. Noi, modernii, copii blugilor și facebook-ului suntem plămădiți dintr-o stofă mult prea comercială. În loc să gândim noi, gândurile ne gândesc. Mîșkin a știut să-și păstreze intactă ființa, să gândească smerit, înțelept. Sfârșitul tragic al romanului are capacitatea de a sensibiliza cititorul, de a-l invita la meditație. Sfatul meu ar fi să citiți în original pentru că astfel mai ușor ve-ți putea surprinde tensiunea psihologică din roman. 

 Consider că orice apreciere a acestei cărți ar fi de prisos, au făcut-o mulți alții înaintea mea, vreau doar să amintesc o frază dostoievskiană celebră în care mă regăsesc completamente: ,, [...] în orice idee genială, ori nouă, sau în orice idee, cât de cât serioasă, ce încolțește în capul unui om, există un ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel și chip să explici această idee vreme de treizeci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care, în ciuda străduințelor tale, nu va voi să iasî din cutia ta craniana și va zace mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale’’. Lectură ușoară!                                                                                              


 Ecranizarea romanului 1958

,,O scrisoare de dragoste'' sau ,,Soarta unui arivist'' de Mihai Drumeș

Abia am lăsat din mîini cartea care m-a cucerit instantaneu. O scrisoare de dragoste este un titlu care inițial mi-a atras atenția, și fiindcă în zilele noastre îmbibate de materialism practic nu se mai scriu scrisori, m-am gândit să citesc opera unui scriitor mai puțin cunoscut. Mihai Drumeș a schimbat într-un fel cuminte și nepretențios oglinda literaturii române, mai întâi prin operele sale teatrale, după care prin romanele sale de gen bestseller (Invitația la vals, Elevul Dima dintr-a șaptea, Cazul Magheru). Faptul că scriitorul a trăit într-o epoca de mari schimbări și pasiuni i-a influențat cu prisosință destinul literar. Narațiunea romanului se desfășoară pe fundalul a două confesiuni, una este cea a personajului masculin - Dinu Gherghel, alta a personajului feminin - Anda Brădeanu. Tineri, frumoși, deștepți, se întreabă ce i-ar împiedica să fie fericiți? Sigur că viermele avuției care îl macină pe Dinu până la oase. Pentru avere, statut social și putere, bietul Sorel o părăsește pe Anda pentru o partidă mai bună - Jebs. Subiectul cărții este luat din viață, unul obișnuit și cu atât mai tragic. Mă întreb cât de naiv trebuie să fii atunci când alegi un portmoneu gros și nu o inimă mare?! Niciodată banii nu vor înlocui dragostea, senzația de a fi împlinit, de a savura momentele simple și pline de farmec împreună cu cel drag. Dinu înțelege acest adevăr prea târziu, destinul său e ruinat inevitabil. Doar moartea este o eliberare, și Dinu se aruncă în ea cu pasiune. Un sfârșit de gen wertherian, este alegerea scritorului care-și omoară personajele. Romanul O scrisoare de dragoste este o confesiune senzuală în care cititorul de toate vârstele se va lăsa copleșit. Un capitol aparte este viața în căsnicie a soților Gherghel, descrieri rafinate de comportamnet conjugal. Îmi pare bună această carte îndeosebi pentru noii căsătoriți. Vocea narativă de oferă unele recomandări interesante și utile. Doar iubirea adevărată ne învie, ne umanizează, ne face deosebiți. În rest toate sunt nimicuri. Această lecție de viață ne-o oferă frumoasa și trista scrisoare de dragoste. Până la o nouă lectură!