Citind fotografii

Astăzi nu voi vorbi despre cărţi, ci despre două fotografii vechi, rămase de la un străbunel ca amintire a tinereţei zbuciumate, pierdute pentru totdeauna. Aceste fotografii le-am citit minuţios, le-am întors pe toate părţile, am încercat sa surprind prin intermediul expresiei anumite sentimente şi trăiri. De fapt ce ar vedea un om la prima apropiere de aceste fotografii? Un bărbat tânăr, surprins într-o perioadă a vieţii cu o femeie, şi mai apoi cu o alta. Totuşi există aici un mister care cugetul meu a încercat să-l dezvăluie. Străbunelul Trifan, a fost căsătorit cu femeia din prima fotografie. Este o fotografie care-i prezintă ca miri. E făcută cu respectarea tururor regulilor fotografice ale acelor timpuri. Mirele cu floare în piept, sacou îngrijit şi ciubote lustruite. Mireasa împopoţonată cu mărgele, voal, rochie florată şi sandale speciale (se vede că erau ţinute anume pentru această ocazie). Între ei un buchet de flori gingaş şi fermecător. Cea de-a doua fotografie ni-l prezintă pe Trifan cu o altă femeie. Aici apare o femeie plină de sine, cu figura de gospodină (îndeosebi şorţul ,"pestelca o trădează"). Simplă şi totodată profundă aceasta îi ţine mîina pe umăr, într-un fel cu totul special. Cămaşa ei strânsă sub piept, mărgelele înnodate ştrengăreşte, papuceii eleganţi îi accentuează firea emancipată. Astea sunt doar nişte schiţe primare pe care ochiul meu curios le-a observat. Ceea ce îmi pare mai important este ascuns în privirile lor nostalgice, în umbra zîmbetului enigmatic. A fost la mijloc o mare iubire? Sau doar o aventură de tinerețe? O prietenie? Or, poate o iniţiere? Astea ar fi nişte idei. Totuşi realitatea a fost mai cuminte. Străbunelul meu, plecat în lumea celor drepţi,  a curtat în frumoasa-i juneţe o femeiei mai mare ca ani decât el (pe  atunci aşa relaţii nu se prea tolerau, nu erau privite cu ochi buni). Blonda cu zâmbetul care-mi aminteşte de Gioconda lui DaVinci, i-a fost marea iubire din tinereţe, atunci când era verde şi iubea cu pasiune. Atunci când sufletul căuta lumină, împlinire, foc şi era numai curaj. Atunci când glasul inimii era mai munte decât toţi munţii. Dar cum iubirile din tinereţe (sau primele iubiri), nu sunt şi cele din bătrâneţe, ceva din relaţia cu femeia misterioasă s-a rupt. Continuarea este una limpezită. Dintr-un tânăr visător, acesta devine un bărbat în forţă, muncitor – mîinile o spun, pregătit de a ridica o casă, a creşte în ea copii. Cu soţia, străbunelul Trifan a trăit toată viaţa, au avut patru copii, au înălţat o casă. Mă rog, aşa ca toţi oamenii. Ar părea ca nu a trăit în zadar. Pe de o parte comună nouă tuturor aşa şi a fost. Pe de alta nu. O spun chiar fotografiile. Dacă cea în care e mire a fost ţinută în album, pusă pe perete în trei clame, atunci cea de-a doua a fost pe perete mult mai mult timp, ţintuită în şase clame. Posibil privită cu multe păreri de rău, doruri înecate în amintiri dulci. Şi de ce nu ar fi aşa, dacă la o privire mai atentă, în fotografia mirilor, faţa miresei este roasă cu îndârjire şi ciudă. Roasă aşa cum şi-a ros viaţa, să nu se prea observe, dar să fie, să se răzbune cât de infantil pe chipul liniştit al celei cu voal. Uitându-mă pe aceste pânze ale timpului eu simt remuşcarea, vântul trecerii care şi-a greşit destinul. Cândva au fost tineri, au fost visători, au gustat din graalul vieţii, rămânând doar cerul ca mărturie. De ce am ales să citesc aceste fotografii? Din curiozitate, din dorinţa de a prinde o lecţie de viaţă, de a alege corect sufletul pereche. Chiar dacă chipiul de pe cap i-a rămas acelaşi, privirea lui Trifan s-a schimbat. Iar dacă ochii sunt oglinda inimii, atunci această inimă nu mai e tânără. De ce mi-am propus să citesc aceste fotografii? Cred că din dorinţa de a le oferi o nouă viaţa, o micro existenţă trecută prin  mintea mea, simţită de spiritul meu sensibil. Mă gândesc că odată cu trecerea timpului, vom deveni şi noi nişte chipuri şterse de patină, nişte păpuşi vii pe hârtie. Nişte umbre! Ar fi o şansă pentru noi să fim citiţi cât de puţin, să reînviem pentru nişte clipe în ochii vreo unui stră stră nepot curios.

Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian

Timp de trei săptămâni mi-am găsit o prietenă de suflet. O fiinţă sinceră şi înţeleaptă, mofturoasă şi cu pretenţii în viaţă. M-am împrietenit cu Jeni din primele pagini ale jurnalului ei. Deşi aveam senzaţia neplăcută din copilărie când faci ceva ştiind că nu e bine şi vei fi certat, eu am înaintat să fur din gândurile de zi cu zi ale frumoasei mele prietene. De ce spun prietenă? Findcă, lecturând jurnalul intim al unei persoane fără să conştientizezi te apropii de aceasta, o cunoşti, încerci să o înţelegi. Este o senzaţie stranie de plăcere îmbinată cu jenă şi ...satisfacţie. Cred că acesta ar fi cuvântul cel mai indicat în descrierea acestei lecturi. Mi-am satisfăcut spiritul, mi l-am hrănit cu mici poveşti de epocă, cu gânduri rafinate şi coapte, cu recomandări de lectură, şi aprecieri de personalităţi - astăzi plecate la cele veşnice. Jeni a trăit în plină epocă de schimbare, a fost martora războiului şi urmărilor acestuia. 

Jeni a fost o fiinţă inteligentă. O tânără care din cauza (din păcate nu datorita), acestei inteligenţe a suferit. Pricina zbaterilor permanente era aspiraţia de a avea luna (aşa cum şi-o vroia Camus), adică a atinge perfecţiunea. Aici Jeni se referea la tot şi la toate. În materie de creaţie, muncă, lectură, relaţii umane, dragoste. Această dorinţă lucidă de incompatibilitate cu restul lumii, cu mediocritatea lucrurilor, cu neputinţa ei de a schimba ceva a şi distrus-o. I-a distrus credinţa în veşnicie. Tema jurnalului, marea temă abordată cu multă durere şi încercări de explicaţie este - moartea. Cred că de ea se temea cel mai mult Jeni. Umbra morţii, apropierea de aceasta îi preocupa cele mai multe zile, umbrindu-i astfel adolescenţa, apoi şi tinereţea. De fapt moartea este tema veşnică în jurul căreia îşi planează umila sa existenţă - omul. Îndeosebi generaţia epocii interbelice a aprofundat viziunea asupra morţii (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran şi alţii ). M-a fascinat Jeni prin felul ei de a vedea realitatea, prin puterea de a pătrunde clipa, de a savura momentele frumoase, de a fi fericit în singurătate. Nu aş vrea să scriu gândurile deştepte ale prietenei mele, ele pot fi găsite în Jurnal. Cred că nu aceste fraze care sunt până la urmă formă, ci ideile şi mesajul importă. Eu m-am ales cu o tristă, amară confesiune, prea lucidă, prea tragică. Nu zic că m-a înaripat această lectură, ar fi o minciună. Acest Jurnal mi-a întărit ideea micimii omului, neputinţei de a opri clipa frumoasă, neputinţei de a trăi frumos (fiindcă până la urmă trăim într-o societate viermuită de vicii). Mult prea trist acest Jurnal.

Cartea Mironei de Cella Serghi

  Mi-e dor de-o epocă în care n-am trăit. Mi-e dor de sunetul tramvaiului pe care nu l-am auzit, de muzica jazz şi parfumul Soir de Paris răspândit cochet de damele a la mode. Aş fi vrut să-mi fac o tunsoare în stil Bob, să stau într-un cinematograf privind un film alb - negru cu irezistibila Greta Garbo. Mi-e dor de epoca interbelică... Acest sentiment straniu şi totodată foarte natural mi-a apărut în urma lecturii romanului Cartea Mironei. Un personaj feminin cuceritor, Mirona este reprezentanta cea mai bună a unei epoci cosmopolite. Visătoare, dar şi rebelă, tandră şi curajoasă, Mirona trăieşte parcă sub semnul unui destin misterios. Umbra dispărutei bunici Fana îi apare în permanenţă asemenea unui far îndepăratat. Tânără aflată în conflict cu familia pleacă să-şi caute norocul la Paris. Acolo, sub pretext că scrie un roman, Mirona cunoaşte zbuciumul tinerilor nonconformişti. Deşi, aparent nehotărâtă în talentul său scriitoricesc, Mirona semnează în jurnalul său artistic cele mai importante evenimente. Asistă la căderea Parisului, la înrolarea prietenilor în razboi, la mizeria pe care o trăiesc oamenii de atunci. Viaţa se schimbă, discursurile sentimetale sunt sincere şi au porniri dintre cele mai nobile. Autoarea creează personaje de portret, toţi tineri, ambiţioşi şi visători. Toţi având aspiraţii libertine. Romanul Cellei Sergi este de o nobilă feminitate, împânzit de influeţele lui Camil Petrescu şi cele ale Hortensiei Papadat - Bengescu. 

  Realist, social, dar şi psihologic, romanul transmite experienţele unei tinere independente. Mirona este diferită de Diana Slavu (eroina romanului ,,Pânză de păianjen"), ea ştie să rupă cu tradiţia şi modelele patriarhale. Se îndrăgosteşte de un bărbat însurat, suferă, se maturizează. M-am convins a câta oară de faptul că literatura feminină este cu totul specială, ea nu are acea rigoare masculină adorată de unii, în schimb cucereşte prin confesiuni fine şi idei bine conturate. Universul feminin este fără de margini, fără limite temporale şi istorice. M-am identificat pe alocuri cu Mirona, am trăit cu aceiaşi pasiune căderea zidurilor fasciste, eliberare celor îrobiţi, schimbarea unei lumi de cristal. Cartea Mironei mi-a creionat o epocă  glorioasă, o epocă care deşi a dispărut, a lăsat în urmă o frumoasă literatură, personalităţi marcante şi prilejuri pentru visare. Învăluită în acest parfum de epocă interbelică vă spun - lectură frumoasă!