Viața pe un peron de Octavian Paler

Eu cred că fiecare om are o frică, ca să nu-i zic fobie. Declar asta fără jenă și îmi permit să fiu mai îndrăzneață. Unii se tem de întuneric, alții de singurătate. Câți oameni, atâtea frici... Faptul că avem anumite temeri ne caracterizează că suntem slabi, vulnerabili și de fapt foarte mici (în comparație cu timpul cosmic, eternitate, univers). Nu știu cum voi, dar cred că ceea de ce mă tem eu este comun fiecăruia. Mi-e frică la nebunie de moarte! Recunosc acest adevăr, deși știu că este inevitabil. Am început această mică confesiune pentru a-mi ușura trecerea la cea care mi-a trezit aceste gânduri fantome. Este vorba despre cartea Viața pe un peron. Această scriitură pot spune, mi-a încununat anul 2012, un an în care lectura a jucat un rol decisiv în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.

 Dacă cărțile sunt scrise pentru a deștepta în oameni ceva profund, a le sugera un anumit adevăr, a-i încuraja în viață, atunci această carte este un tezaur. Începând cu titulul grăitor, Viața pe un peron este o odă dedicată singurătății și fricii. Personajul central, un profesor de istorie trece prin mai multe experiențe (pasiuni), se ciocnește cu o realitate insuportabilă în care oamenii poartă măști, sunt reci și indiferenți. Această realitate îi condiționează existența. Decisiv pentru El este strigătul îndurerat al unei femei, strigăt care i-a lăsat indiferenți pe cei din jur (inclusiv și pe el la moment). Omul decide să fugă, trezindu-se astfel într-o gară pustie, pe un peron fără trenuri și fără oameni. Sigur că avem în față o parabolă, dacă nu un mit, Paler fiind amator de mituri și filozofii. Parabola vieții unui om care-și conștientizează nimicnicia. Peronul este locul simbolic al așteptărilor. Locul care ne oferă o alegere - să mergem înainte sau să rămânem pe loc. Pe acest peron misterios profesorul de istorie întâlnește un alt personaj plin de îndoieli și temeri, pe Eleonora. Femeia fugi-se și ea de o realitate denaturată în care îmblânzitorii au instaurat dictatură asupra omului comun. De aici începe o lungă așteptare, de fapt o mare singurătate. O singurătate în doi. În continuare asistăm la un șir de confesiuni teribile și delicate. Fantezia se împletește cu realitate. Cobrele și mangustele, îmblânzitorii și victimele, construiesc peisajul inedit al cărții Viața pe un peron. Această carte eseu, este, cred eu, o replică dură la tot ce numim noi sensul vieții. Există sau nu un alt început noi nu știm, ne rămâne doar să așteptăm. Să așteptăm dar, fiecare pe peronul său. Iar până vine trenul eu vă spun: lectură plăcută!

Gesturi (trilogia nimicului) de Emilian Galaicu - Păun

A fost odată un scriitor. Un scriitor ambiţios. Un scriitor care avea un vis - să scrie un roman. Un roman fără personaje, fără subiect, fără teme concrete. Un roman despre nimic. Acest scriitor a ales să scrie romanul începând de la un gest, o mică forţare, cea de a lua condeiul în mîină şi a începe jocul. Căci ce este, dacă nu un joc de cuvinte, sensuri şi intertexturi. Un iureş de aberaţii (să-mi fie iertată îndrăzneala) la prima vedere, un bâlci de experimente şi cinisme. Astea le-ar observa un cititor care încă nu a dat mîna cu arta postmodernistă. Eu fiind o fire pregătită pentru tot ce e nou şi atractiv am apreciat talentul scriitoricesc al poetului (căci pînă la urmă tot poet rămâne - Gălaicu-Păun). 

Dacă e să începem de la o normă postmodernistă în care logosul însuşi îşi pierde supremaţia, fenomen explicat prin aplicarea deconstructivismului ca modalitate de lectură, atunci romanul aşa-zis pornografic  - Gesturi este o bombă cu mecanismul închis. Sugestiv în acest sens este motto-ul cu care începe micro-romanul. Gălaicu-Păun se referă la Flaubert care vroia să scrie un roman despre nimic. Un roman care să se susţină doar prin stil. Adevărul e că n-a mai scris romanul acesta... 

Această măreaţă ambiţie a avut-o pare-mi-se şi scriitorul basarabean. Lipsa subiectului bine închegat, absenţa personajelor denotă o atitudine curajoasă în literatura noastră sărăcită de timp. Există un EL care încearcă să fugă de ceva, cineva şi care se autocunoaşte datorită unor gesturi. Gestul, în viziunea autorului este superior cuvîntului. Gestul mîinei care scrie, a mîinei care atinge femeia, a mîinei care avertizează. Este imposibil de povestit această carte. Este şi inutil. Trebuie cred să posezi un oarecare exhibiţionism cerebral pentru a scrie o astel de carte (cărticică - 89 pag). Dacă e să accentuez ineditul din această scriitură atunci e cazul să menţionez o întreagă teorie a gesturilor pe care Gălaicu-Păun o creionează. Nu scapă nici temele abordate subtil şi parodic: banalul, temporalitatea, mitul androginului, complexele sexualităţii, toate fiind specifice contemporaneităţii. 

Am să parafrazez aşa cum a facut scriitorul spunând că ,,la început a fost gestul". Eu cred că la început a fost lectura.  Deci, lectură plăcută!