Mâinile noastre cele de toate zilele

            Mâinile oamenilor sunt cele mai vorbitoare părți ale corpului. Ele poartă în palme nu doar greutăți știute, ci și poveri despre care se tace. Uneori în amalgamul de fețe și umbre încerc să mă detașez, să-mi redirecționez privirea, atunci privesc mâinile. Mi se întâmplă cel mai des în transportul public. Locul unde ești apropiat pentru o perioadă incertă de timp, respiri același aer, cu oameni pe care nu-i vei mai vedea niciodată. Așa e firesc să fie.

Sunt atât de diverse. Mâini obosite, nervoase, nerăbdătoare. Mâini puternice, îngrijite, echilibrate. Mâini leneșe, moi, liniștite. Mîini trudite, vinete, luate drept unealte de neschimbat pentru toată viața. Mâini tinere, fragede și chiar cumva poetice. Iar pentru ca buchetul membrelor superioare să nu fie atât de romanțios și trubadurist aș aminti aici de o specie aparte de  mâini. Murdare. Pătate. Slinoase. O singură privire la aceste podoabe omenești îți pot povesti epopeea celui care le poartă. Nu ai nevoie decât de  un pic de imaginație.

            Rar mi se întâmplă să întâlnesc mâinile pe care cel mai tare le admir și de la care nu-mi pot lua privirea. Ele sunt tandre. Aceste mâini îmi amintesc de pâinea caldă scoasă dintr-un cuptor strămoșesc. Mâini de mamă, sau de tată.  Iubitoare și luminoase ca razele soarelui.

  În eterna stare de a fi om, doar ele și numai ele, mâinile, ne sunt de ajutor. Ne îmbracă, ne hrănesc, ne șterg lacrimi. Uneori în momentele grele ne ajută să ne ridicăm. Să sărim. Ne ajută dacă ne găsim perechea portivită. Asta nu se compară cu alegerea unei perechi de mănuși. Mănușile pot fi schimbate. 

Un secret de femeie

S-a trezit dimineața cu gândul că vrea să-și cumpere jambiere. Și-a făcut ceaiul de mentă, a vărsat din neatenție zahărul pe masă și a început să caute un răspuns. De unde această dorință bizară de a avea niște jambiere... Le  vazuse la o adolescentă cu parul roșu, le văzuse la vitrina unui magazin, le văzuse într-un film de modă veche. Le admira felul în care acopereau piciorul de femeie. Mai ales picioarele frumoase, zvelte, săltărețe și cumva sigure pe fiecare pas. Da! De asta avea nevoie. În adâncul unor frustrări și regrete, își dorea siguranță și căldură. Ar fi perfect să fie de lână. Să poată ascunde atât cât este necesar pentru a părea elegant și nu alt cumva. Dar, acest veșnic dar... Nu le va putea îmbrăca niciodată. E o altă imagine de femeie pe care o vede purtând aceste simboluri ale eternului de zeiță. O altă Evă își va alinta picioarele, cu gesturi  leneșe și naturale, cu firescul care ei îi lipsea. O alta își va pune o fustă neagră, o umbră de parfum și va ieși din casă lăsând în urmă valul unei vechi promisiuni. Iar atunci când va merge plutind pe stradă va zâmbi. Așa cu numai Ea știe și poate. Fermecător. Cu un colț de gură.  Va zâmbi și pentru că e fericită, și pentru faptul că e altfel, și  pentru că poartă pe ea un secret. Un prilej de a fi unică, o posibilitate de a fi grațioasă și armonioasă cu ea înșăși. Tentant.  Zahărul de pe masă se făcu lipicios.