Cel mai bun roman al lui Anton Holban, Ioana, apărut în 1934 redeschide noi valori ale romanului românesc. Pricipiul disoluţiei personalităţii, prin excesul analizei, îşi află în romanul lui Holban o minunată exemplificare. În romanele lui A. Holban suntem izbiţi de o împrejurare pe care n-am constatat-o nici la Hortensia Papadat-Bengescu, nici la G. Ibrăileanu, nici la Camil Petrescu: nu mai are importanţă doar faptul că autorul joacă rolul unui personaj (deşi este adevărat: Holban intră în pielea lui Sandu), ci şi acela că personajul se complace tot mai mult în roluri de autor. Ştefan Gheorghidiu, în Ultima noapte..., atât de lucid în alte privinţe, ignoră totuşi cu desăvârşire că el, ca narator, scrie un roman.
Toţi eroii Patului lui Procust au, la rândul lor o mişcare de retragere în faţa scrisului: e nevoie de intervenţia autorului ca Doamna T. Sau Fred să-şi aştearnă experienţele pe hârtie. Sandu, în schimb, e conştient că scrie un roman şi vede în acest act raţiunea lui de a fi. Când naratorul unui roman este (sau pretinde că este), scriitor, cum se întâmplă la Anton Holban, ne putem întâlni cu o formă oarecum specială a genului, şi anume romanul în roman sau romanul unui roman (Manolescu 1981, 180) . Dincolo de analiza stărilor sufleteşti şi intimităţii Ioanei, scriitura emanicipează prin prezenţa continuă a unor impresii din trecutul actualizat şi prezentul dedicat scrierii. Dacă pictorii impresionişti aveau ca principiu esenţial individualizarea luminei, atunci personajul – narator Sandu, se concepe mai întâi de toate datorita trăirilor interiorizate în timp. Naratorul ,,acţionează” mai mult pe fundalul conştiinţei, ridicânduse în lumina suprafeţei numai pentru a căuta prilejul să se scufunde iarăşi.
Drept fundal iniţial al unor evenimente nesemnificative exterior şi semnificative interior, naratorul alege Cavarna, aflat nu departe de Balcicul monden unde apariţia lui Sandu este urmată de satisfacţie, timpul diegetic nu este cel al povestirii ( Postu, 2008, 139). Cavarna este opusul, un loc uitat de lume, cu o frumuseţe discretă care nu se face numaidecît remarcată şi care asigură scena ,,dramei” cuplului legat prin urzeala dragostei şi geloziei. Cuplul Sandu – Ioana se află proiectat pe pînza unui pictor foarte atent în alegerea paletei de culori : ,,Dacă aş fi pictor, aş picta - şi aş fi ocupat pentru toată viaţa – înregul port Cavarna. Aş încerca să refac pe pânză întregul miraj”. Conştiinţa personajului devine asemenea unei oglinzi în care se răsfrâng toate zonele temporale oscilante în care s-a dedicat educaţiei sentimentale. Nu identificăm în roman un timp ciclic, ci unul contopit prin reflecţii şi amintiri. Subiectul dinamic practic lipseşte, interesul fiind sporit în urnărirea evoluţiei relaţiilor dintre personaje. Un roman fără societate, un roman psihologic şi analitic, Ioana cucereşte datorită fluxului sporit de subiectivitate, de analiză şi manierism francez.
Tehnica introspecţiei fiind una reprezentativă în acest sens. Ochiul interior analitic al personajului se confruntă cu prezenţa unor amintiri declanşate de o anumită impresie, uneori ,,nelămurită” vorbind despre amica madame Pitpalac, alteori o impresie percepută ca stare de spirit: ,,Alte impresii, alte tristeţi, întunericul cu straturi groase învăluia pământ şi apă”. Romancierul nu respectă timpul cronologic, el intercalează diverse scene din anumite momente care l- au marcat. Protagoniştii apar ca nişte eroi fără societate, trăind în limitele din afara existenţei lumeşti (Manolescu, 2008, 435). Lumea sentimentelor de dragoste, regret, gelozie devine pentru personajul – narator una totală: ,, Şi cînd gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încercsă reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face esenţialul rămîne intact”. Personajul de factură scriitoricească , Sandu, se complace prin chinul interpretării păcatelor cu ,,celălat”.
Analiza e cum s-a mai spus tipică romanului francez, dar modalitatea analizei nu e pur şi simplu cuprinsă în acea a psihologismului. Există între procedeele prozei psihologice, cîteva care se opun radical analizei. Încercarea de a transcrie fluxul conştiinţei în stare pură este unul din ele. Căci de obicei, ,,analiza” a fost asociată cu literatura: cu o anumită tehnică de a prezenta viaţa interioară. Tehnica autenticităţii, Anton Holban o lega, de Proust. În Ioana, până şi motanul Ahmed doarme culcat pe Albertine disparu (Manolescu, 437). Este o tipicitate a romanului proustian în care predomină o viziune intelectuală, şi chiar artistică a lumii, şi a cărui construcţie e rotundă, armonios geometrică. Timpul fix mai dificil de sesizat în roman este cel al scrierii: ,,Ioana e prea complicată ca să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii le fac numai prin sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui sunt cele mai multe greşeli...” Feminitatea Ioanei este deseori strivită de căutarea continuă a vinovatului rupturii. Firea interiorizată a lui Sandu este mai degrabă una distructivă de dragoste şi creatoare de carte. Naratorul evoluează de fiecare dată, asemeanea jocurilor lui Pygmalion cu Galateea. Scopul acestuia este după cum se confesa A. Holban în Testament Spiritual de a prezenta ceva adevărat fără a căuta să se exprime perfect (Holban, 1986, 118). Ioana este un roman static. Lectorul mediocru va prefera dinamicul, cel avizat va fi mulţumit de arta prezentării lumii lăuntrice. Bunul gust, dorinţa de a citi ceva profund şi subtil, curiozitatea de a pătrunde gândirea masculină, studiul intimităţii omului invită la lectura romanului. Cu Sandu şi Ioana intrăm în zodia cuplurilor care se dizolvă nu neapărat din incompatibilitate, ci dintr-o confruntare absurdă a orgoliilor. Această zonă abisală a cuplului iubirii este cea mai modernă în literatură, devenită oglindă în care se răsfrâng toate emoţiile şi toate reflecţiile.
Bibliografie:
Holban 1986: Anton Holban, reprodus în: Romanul românesc în interviuri, antologie, vol.II, par. I. Bucureşti 1986.
Manolescu 1981: Nicolae Manolescu, ,,Sandu scrie un roman”, în: Arca lui Noe, vol. II. Bucureşti, 1981.
Manolescu 2008: Nicolae Mnaolescu, ,,Sandu scrie un roman un roman”, în Arca lui Noe, Bucureşti, 2008.
Postu 2008: Postu Marin ,,Lecura romanului românesc modern” (eseuri). Chşinău 2008.
Eu cred că fiecare om are o frică, ca să nu-i zic fobie. Declar asta fără jenă și îmi permit să fiu mai îndrăzneață. Unii se tem de întuneric, alții de singurătate. Câți oameni, atâtea frici... Faptul că avem anumite temeri ne caracterizează că suntem slabi, vulnerabili și de fapt foarte mici (în comparație cu timpul cosmic, eternitate, univers). Nu știu cum voi, dar cred că ceea de ce mă tem eu este comun fiecăruia. Mi-e frică la nebunie de moarte! Recunosc acest adevăr, deși știu că este inevitabil. Am început această mică confesiune pentru a-mi ușura trecerea la cea care mi-a trezit aceste gânduri fantome. Este vorba despre cartea Viața pe un peron. Această scriitură pot spune, mi-a încununat anul 2012, un an în care lectura a jucat un rol decisiv în căutările mele de idei și răspunsuri, de refugii și descoperiri.
