Lolita de Vladimir Nabokov

Lista mea de scriitori preferati s-a imbogatit considerabil, l-am asezat acolo mai ca in capatul mesei pe Vladimir Nabokov. Cred ca o merita cu prisosinta. Romanul controversat Lolita mi se asociaza cu intoarcerea pielii pe dos aplicata asupra unui om inconstient. Iata ce grozavii imi trec prin cap in urma lecturarii acestuia. Gumbert, personajul narator, cel care isi varsa perversitatea bolnavicioasa intr-un stil impecabil este purtatorul desfriului nimfetesc. Intemnitat, Gumbert se depaseste pe sine in incercarea de a intrece memoria, de a-si aminti fiecare amanunt din viata petrecuta cu Lolita. Fiu al unui proprietar de hotel, crescut fara mama, bolnavicios launtric si narcisist, posedand o viziune poetica asupra lumii inconjuratoare, Gumbert ramane a fi tipul pedofilului din literatura universala. 

Naratiunea se deplaseaza pe strunele memoriei unui barbat care nu a crescut. Da, Gumbert a ramas acolo, in firava adolescenta ascuns in gradina cu Anabella. Iubita cea dintai si cea moarta adolescenta. Din acest moment  ii devine acuta dorinta de a se cupla cu nimfete. Notiune care desemneaza varsta de la 9 pana la 13 ani, varsta cand o fetita pare a fi trecuta de copilarie dar neajunsa in adolescenta. Nabokov realizeaza o intreaga teorie despre nimfete, varste, crize ale adolescentei, rabufniri hormonale. Relatiile barbat / femeiei  matura, barbat / fetita, tata si fiica, mama si fiica sunt  ca niciodata accentuate in culori strigatoare. 

Atmosfera Americii trecuta de doua razboaie, desfranarea, lipsa valorilor, superficialitatea invatamantului, preferintele generatiei tinere, totate acestea sunt prinse cu ochi homeric de un scriitor rus. Jocurile memoriei, introspectia, cautarea sinelui, recunoasterea propriilor josnicii devin la un moment dat nu doar ipostazele personajului ci si ale cititorului. M-am implicat fara sa vreau in lupta dualitatii. Mi-a fost mila de naiva Lolita, am compatimit-o pe Charlota si l-am urat cu inversunare pe Gumbert. L-am urat ca mai apoi sa-l iubesc. Exista in acest suflet josnic o sensibilitate magulitoare. Atat timp ma mai tine prins acest roman, ma intreb, oare la ce varsta e recomandabil sa fie citit?

Doamna Dalloway sunt eu!

Cartea închisă a Virginiei Woolf e mai vie acum după ce am citit-o. Personajele se primblă prin mintea mea, sporăvăiesc, își pun întrebări, sunt aici. Peter scoate briceagul iritat și confuz, Clarissa zâmbește ironic, iar Rezia face pălării. Comună dar totodată stranie, această istorie de o zi, căci întreaga scriere cuprinde o singură zi de vară, reprezintă viața în miniatură. În febra pregătirii pentru petrecerea ce urma să o dea seara, femeia totală, Clarrisa Dalloway trăiește revelația iubirii pierdute. Amabilă în exces, numită nu o singură dată snoabă, ea, Clarissa este simbolul femeii exemplare din societatea engleză de după război. Poetic, rafinat, înțepător, stiul Virginiei Woolf rămâne a fi irepetabil. M-a captivat îndeosebi capacitatea sciitoarei de a relata gândurile personajelor viu, intens și sincer. Fiecare personaj devine puntea de dincolo, dintre lumea ficțiunii spre viața de aici. Chiar dacă eu sunt adepta cărților de acțiune, cărților colorate cu trăiri intense, această verigă de gânduri m-a cucerit. Altfel nici nu putea fi proiectată o epocă trecută prin calvarul războiului. Omul a trecut prin schimbări greu de perceput, felul său de a fi devine altul, dezechilibrul psihologic devine motiv de meditație. Fugitivul, monotonul, comunul sunt motivele dominante descrise cu subtilitate în roman. Femeia  (Clarissa) și bărbatul (Peter) trecuți de prima tinerețe, așezați pe de o parte de un viitor incert sunt prizonierii propriilor emoții. Cultivată în spiritul vremii, autocentrată și psihologizantă, această istorie de o zi ar putea fi catalogată drept o coordonată a gândirii feminine. Dincolo de absența unei povestiri bine conturate, narațiunea ne oferă prilej de meditație. Mi s-a asociat acest roman cu o oglindă spartă în care își privesc chipul oamenii goliți de timp. Urmează să lecturez Camera lui Jacob, mă aștept la ceva deosebit, deși citisem undeva că e un roman experimental. Până una alta, eu mă delectez cu Florile răului. O poezie în afara timpului și percepției.

Pentru vară și nu chiar...

Pentru mine vara este anotimpul lecturilor. Vara eu citesc cel mai mult, îmi selectez cu dibăcie cărțile care mă vor izola de soarele dogoritor și-mi vor fi niște prieteni de vacanță. Este o deprindere din copilărie, când fugeam la biblioteca din sat și strigam emoționată la poarta doamnei bibliotecare. Femeie de la țară, aceasta avea gospodărie, iar biblioteca era deschisă atunci când ea se simțea mai odihnită. Atunci flămândă de cărți, luam mai mult decât puteam duce până acasa. Eram fericită. În zilele cu soare, vara, când sunt la țară, acasă, repet inconștient același ritual. Doar că nu mai merg la biblioteca din sat. 

Am citit zilele astea cu cea mai mare plăcere două scrieri de Francois Mauriac. Primul roman citit de mine, Cuibul de vipere, m-a remarcat profund. Este aici confesiunea unui bătrân bogat care în pragul morții își deschide sufletul în fața unei familii ambițioase și ipocrite. Bătrânețea, apropierea sfârșitului, dar și frica de a nu fi singur îi shimbă viziunea personajului nostru despre viața până la boala și după. Adresat soției care nu reușește să-l citească, acest jurnal intim ajunge în mâna copiilor săi. Drama continuă. Drama de a nu fi iubit, de a nu fi înțeles. Descoperirea trădării, amintirile care îi devorează puținele zile rămase, îl conduc pe acest bărbat, fiu de țăran să ...renască. Da! Această carte inspiră că niciodată nu este târziu. Avem timp să ne cunoaștem chiar și atunci când credem că e de prisos. Viperele din inimă, cele din familie nu erau decât proiecția propriilor păreri și deprinderi. Priviți prin prisma trăsăturilor nagative, oamenii sunt deposedați de adevărata lor esență. Nostalgic, dramatic, acest jurnal mi-a trezit milă, m-a înduioșat. Revin aici la ideea că scriitorii francezi posedă un stil impecabil, ușor și elegant. Sigur că nu generalizez, dar Mauriac chiar îmi place. 

O altă scriere care mi-a trezit mai mult repulsie decât alte sentimente duioase a fost Genitrix. O nuvelă cu început de roman, opera istorisește viața unei familii. O mamă orbită de dragostea maladivă pentru singurul fiu îl menajează într-atât încât acesta ajunge de a nu mai fi bărbat. Face o căsătorie grăbită, își neglijează brutal soția, o lasă să moară singură. Am asistat la o dramă covârșitoare. Foarte psihologic, scriitorul ne prezintă oamenii așa cum sunt, mici, posedați de dorințe. Umiliți. Viața capătă un alt făgaș, se schimbă atunci când ne înțelegem adevăratele dorințe. Eu am citit aceste scrieri cu multă inimă. m-am integrat unor situații limită, m-am făcut una cu cei din lumea lui Mauriac. Tot ce vă doresc este să citiți cât mai mult și cât mai des!

Un roman de Petru Dumitriu ,,Cronică de familie''

Am aflat de scriitorul Petru Dumitriu întâmplător, vizionând o emisiune ce-mi place, București strict secret cu Stelian Tănase. În această emisiune era prezentat destinul tulburător al unui scriitor aparent politizat și dedicat într-o oarecare măsură realismului socialist. Am devenit curioasă să-i citesc opera, să cunosc o privire din interior asupra alegerii de a servi partidul. Este știut faptul că Petru Dumitriu s-a refugiat în Franța, de  fapt a fugit. A fugit de cei pe care-i servea. Și-a lăsat copilul în România. Mulți ani a încercat să-l elibereze dintr-o țară care a hotărât astfel să i se răzbune pentru trădare. 

Romanul major, Cronică de familie a fost pentru mine o invitație în acest sens. Voluminos, constituit din trei părți, romanul cuprinde viața unei generații de boieri ,,ciocoi'', ascensiunea, viața de familie, intrigile acestora, dar și lipsa de omenesc, ura, lașitatea. Familia Cozienilor, a unor oameni viermuiți, a dat naștere unei generații bolnave, fără de noroc. Începând cu  destinul Davidei, fiica mai mică a boierului, educată ca o lady deschide cercul vicios. Îndrăgostită de amantul mamei sale, Davida i se răzbună acestuia omorândul indirect, prin intermediul profesorului de matematică. Este un început în stilul tragediilor grecești. Crima îi este fatală. Davida se căsătorește fiind constrânsă de un om mic și mișel. Copii ei trăiesc aceiași viață incoloră și mercantilă. Linia de subiect trece ușor de la Davida la frații ei, Eustațiu și Bonifaciu.Sentimentele mărețe le sunt necunoscute, dandysmul este atitudinea ce se impune în felul de a fi a acestora. Am remarcat în cartea lui Petre Dumitriu o viziune negativă asupra omului, văzut doar din unghiul unei porniri pătimașe. Mi-am amintit aici de Răscoala lui Rebreanu, de discuțiile politizate ale boierilor speriați că vor pierde moșii. Nobilimea în degradare este subiectul cărții. Asistăm la formări de caractere, tentative de răzbunare și orgolii ruinate. Evident scriitorul posedă măestria scrisului imagistic, ne prezintă vizual și analitic fiecare personaj, se joaca cu limbajul, satirizează pe alocuri. Lectura acestei opere vaste m-a luat val vârtej, am fost în mijlocul unor evenimete, am trăit răscoale și scene amoroase, am asistat la intrigi și răsturnări de situații. Eu zic că romanul de familie pînă la urmă vine să educe în noi competența de a fi corecți atât cu cei apropiați cât și cu cei străini. Deci, vă doresc lectură frumoasă!

Chemarea scrisului

De când mă știu aveam o dorință. Puternică. Arzătoare. Îmi doream să scriu ceva important. Să scriu așa cum simt, să refac în cuvinte realitatea pe care o trăiesc. Din conștiința acestei aspirații, am citit și citesc cărți. În unele regăsesc gânduri pe care le-am tocit deseori, în altele surprind idei ce nici nu mi-au trecut prin cap. Într-o nuvela de Maupassant pot avea revelații uimitoare. Din câte am citit până acum, m-am descoperit mai mult,decât dacă aș fi stat în fața oglinzii ore în șir. Totuși, micile mele descoperiri obținute pe calea lecturii nu se compară cu senzația ce mi-o oferă foaia albă. Ca o invitație la dans, un dans al cuvintelor, foaia albă mă tentează. Redeschid uneori acea foaie și lipsită de curaj o privesc cu rușine. Cum să te îmbrac drăguțo? În ce straie să-ți conturez puritatea? Cred că îmi lipsește forța pe care au avut-o cei care au scris ceva valoros. Îmi lipsește nu pentru că n-aș avea subiecte interesante, nu pentru că nu aș putea combina metafore săltărețe, ci pentru că nu a venit timpul. Deocamdată, îmi rămân fidelă lecturii. Aceasta eliberează.

Luminați de-un mac

Astăzi am avut o întâlnire de suflet, o întâlnire cu poezia adevărată. Astăzi l-am cunoscut pe poetul cu aripi de poezie, cel care este numai modestie și simplitate, Vasile Romanciuc. Privind în nervurile anilor, îmi dau seama cât de mult înseamnă pentru om să-și încarce din când în când bateria sufletului, să-și alimenteze inima cu versuri spirituale. Participând la conferința dedicată creației poetului, am constatat că necâtând la vitregiile sociale și personale ale omului contemporan, se mai citește poezie. Se pare că ar fi o cadență în vremurile demult trecute ale romantismului german, dorința de a recita poezie, de a o simți, și chiar a se identifica în aceasta. Or, creația poetului Vasile Romanciuc este o oglindă a timpului parcurs, o totalitate de semne și chei. Este o poezie care te ajută să-ți regăsești sinele, să te cunoști fără a îmbrăca masca socialului devorator. Despre ce spune poezia lui Vasile Romanciuc? Înainte de toate este o galerie de sentimente, regăsim în versurile ei, viața,  dragostea, timpul, pacea, munca, idealul. Este o lirică pe cât de simplă, pe atât de profund copleșitoare. Fiecare om s-ar regăsi pe sine în albia ideatică a acestei poezii. 

De când am cunoscut creația poetului, Vasile Romanciuc, fredonez zi de zi, versuri dintre cele care mi s-au apropiat de suflet. În clipa de tristețe și de singurătate/ Și piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate...Sau, Aceasta, aceasta cred că este dragostea:/ Întâlnirea cu mine însumi/ În inima ta. Îmi este dragă poezia lui Vasile Romaniuc, îmi inspiră încredere în frumos și adevărat. Îmi statornicește credința în propriile forțe morale, mă ajută să pot spune oricând: Sunt o lumânare cu flacăra înlăuntru. După ce l-am cunsocut și pe poet, sunt sigură că aceste versuri, în care se cântă viața cu toate miresmele ei, îmi va fi un îndrumar de suflet. Pentru puținii care-mi citesc mâzgâlelile, v-aș îndemna să vă faceți o pauză lirică în compania poeziei lui Vasile Romaniuc. Deși, poezia  este ceva din sfera imaterială, nu vă asigură un stomac greu, sau un look perfect, eu tare mi-aș dori ca și aceasta să fie trendy (cum spun dependenții de țolișoare). Ne-am născut numai poezie, cât de straniu n-ar fi, până la urmă tot poezie rămânem, indiferent dacă cineva trăiește în elegie, sau în sonet. Iar acum să vorbească poezia, uneori aceasta își este suficientă sieși: 

Arta compătimirii

Dacă nu mai pot de mâini, de picioare

sunt compătimit,

sunt tratat cu doctorii alese.

Dacă mă vindec şi zburd ca un mânz,

sunt tratat cu indiferenţă.

Dacă am cancer,

sunt ţinut pe palmă.

Dacă n-am cancer,

sunt pălmuit.

Dacă mor, 

mă îneacă în lacrimi.

Dacă nu mor,

mă îneacă în lac.

M-au înnebunit de-a binelea

compătimitorii...

Pentru orice eventualitate,

fereşte-mă, Doamne,

de cei care se oferă

să mă jelească:

mi-e teamă că,

nedorind să-i dezamăgesc,

aş putea muri 

din politeţe.

Aş putea muri

din politeţe...

Citind fotografii

Astăzi nu voi vorbi despre cărţi, ci despre două fotografii vechi, rămase de la un străbunel ca amintire a tinereţei zbuciumate, pierdute pentru totdeauna. Aceste fotografii le-am citit minuţios, le-am întors pe toate părţile, am încercat sa surprind prin intermediul expresiei anumite sentimente şi trăiri. De fapt ce ar vedea un om la prima apropiere de aceste fotografii? Un bărbat tânăr, surprins într-o perioadă a vieţii cu o femeie, şi mai apoi cu o alta. Totuşi există aici un mister care cugetul meu a încercat să-l dezvăluie. Străbunelul Trifan, a fost căsătorit cu femeia din prima fotografie. Este o fotografie care-i prezintă ca miri. E făcută cu respectarea tururor regulilor fotografice ale acelor timpuri. Mirele cu floare în piept, sacou îngrijit şi ciubote lustruite. Mireasa împopoţonată cu mărgele, voal, rochie florată şi sandale speciale (se vede că erau ţinute anume pentru această ocazie). Între ei un buchet de flori gingaş şi fermecător. Cea de-a doua fotografie ni-l prezintă pe Trifan cu o altă femeie. Aici apare o femeie plină de sine, cu figura de gospodină (îndeosebi şorţul ,"pestelca o trădează"). Simplă şi totodată profundă aceasta îi ţine mîina pe umăr, într-un fel cu totul special. Cămaşa ei strânsă sub piept, mărgelele înnodate ştrengăreşte, papuceii eleganţi îi accentuează firea emancipată. Astea sunt doar nişte schiţe primare pe care ochiul meu curios le-a observat. Ceea ce îmi pare mai important este ascuns în privirile lor nostalgice, în umbra zîmbetului enigmatic. A fost la mijloc o mare iubire? Sau doar o aventură de tinerețe? O prietenie? Or, poate o iniţiere? Astea ar fi nişte idei. Totuşi realitatea a fost mai cuminte. Străbunelul meu, plecat în lumea celor drepţi,  a curtat în frumoasa-i juneţe o femeiei mai mare ca ani decât el (pe  atunci aşa relaţii nu se prea tolerau, nu erau privite cu ochi buni). Blonda cu zâmbetul care-mi aminteşte de Gioconda lui DaVinci, i-a fost marea iubire din tinereţe, atunci când era verde şi iubea cu pasiune. Atunci când sufletul căuta lumină, împlinire, foc şi era numai curaj. Atunci când glasul inimii era mai munte decât toţi munţii. Dar cum iubirile din tinereţe (sau primele iubiri), nu sunt şi cele din bătrâneţe, ceva din relaţia cu femeia misterioasă s-a rupt. Continuarea este una limpezită. Dintr-un tânăr visător, acesta devine un bărbat în forţă, muncitor – mîinile o spun, pregătit de a ridica o casă, a creşte în ea copii. Cu soţia, străbunelul Trifan a trăit toată viaţa, au avut patru copii, au înălţat o casă. Mă rog, aşa ca toţi oamenii. Ar părea ca nu a trăit în zadar. Pe de o parte comună nouă tuturor aşa şi a fost. Pe de alta nu. O spun chiar fotografiile. Dacă cea în care e mire a fost ţinută în album, pusă pe perete în trei clame, atunci cea de-a doua a fost pe perete mult mai mult timp, ţintuită în şase clame. Posibil privită cu multe păreri de rău, doruri înecate în amintiri dulci. Şi de ce nu ar fi aşa, dacă la o privire mai atentă, în fotografia mirilor, faţa miresei este roasă cu îndârjire şi ciudă. Roasă aşa cum şi-a ros viaţa, să nu se prea observe, dar să fie, să se răzbune cât de infantil pe chipul liniştit al celei cu voal. Uitându-mă pe aceste pânze ale timpului eu simt remuşcarea, vântul trecerii care şi-a greşit destinul. Cândva au fost tineri, au fost visători, au gustat din graalul vieţii, rămânând doar cerul ca mărturie. De ce am ales să citesc aceste fotografii? Din curiozitate, din dorinţa de a prinde o lecţie de viaţă, de a alege corect sufletul pereche. Chiar dacă chipiul de pe cap i-a rămas acelaşi, privirea lui Trifan s-a schimbat. Iar dacă ochii sunt oglinda inimii, atunci această inimă nu mai e tânără. De ce mi-am propus să citesc aceste fotografii? Cred că din dorinţa de a le oferi o nouă viaţa, o micro existenţă trecută prin  mintea mea, simţită de spiritul meu sensibil. Mă gândesc că odată cu trecerea timpului, vom deveni şi noi nişte chipuri şterse de patină, nişte păpuşi vii pe hârtie. Nişte umbre! Ar fi o şansă pentru noi să fim citiţi cât de puţin, să reînviem pentru nişte clipe în ochii vreo unui stră stră nepot curios.

Jurnalul unei fete greu de mulţumit de Jeni Acterian

Timp de trei săptămâni mi-am găsit o prietenă de suflet. O fiinţă sinceră şi înţeleaptă, mofturoasă şi cu pretenţii în viaţă. M-am împrietenit cu Jeni din primele pagini ale jurnalului ei. Deşi aveam senzaţia neplăcută din copilărie când faci ceva ştiind că nu e bine şi vei fi certat, eu am înaintat să fur din gândurile de zi cu zi ale frumoasei mele prietene. De ce spun prietenă? Findcă, lecturând jurnalul intim al unei persoane fără să conştientizezi te apropii de aceasta, o cunoşti, încerci să o înţelegi. Este o senzaţie stranie de plăcere îmbinată cu jenă şi ...satisfacţie. Cred că acesta ar fi cuvântul cel mai indicat în descrierea acestei lecturi. Mi-am satisfăcut spiritul, mi l-am hrănit cu mici poveşti de epocă, cu gânduri rafinate şi coapte, cu recomandări de lectură, şi aprecieri de personalităţi - astăzi plecate la cele veşnice. Jeni a trăit în plină epocă de schimbare, a fost martora războiului şi urmărilor acestuia. 

Jeni a fost o fiinţă inteligentă. O tânără care din cauza (din păcate nu datorita), acestei inteligenţe a suferit. Pricina zbaterilor permanente era aspiraţia de a avea luna (aşa cum şi-o vroia Camus), adică a atinge perfecţiunea. Aici Jeni se referea la tot şi la toate. În materie de creaţie, muncă, lectură, relaţii umane, dragoste. Această dorinţă lucidă de incompatibilitate cu restul lumii, cu mediocritatea lucrurilor, cu neputinţa ei de a schimba ceva a şi distrus-o. I-a distrus credinţa în veşnicie. Tema jurnalului, marea temă abordată cu multă durere şi încercări de explicaţie este - moartea. Cred că de ea se temea cel mai mult Jeni. Umbra morţii, apropierea de aceasta îi preocupa cele mai multe zile, umbrindu-i astfel adolescenţa, apoi şi tinereţea. De fapt moartea este tema veşnică în jurul căreia îşi planează umila sa existenţă - omul. Îndeosebi generaţia epocii interbelice a aprofundat viziunea asupra morţii (Mircea Eliade, Camil Petrescu, Emil Cioran şi alţii ). M-a fascinat Jeni prin felul ei de a vedea realitatea, prin puterea de a pătrunde clipa, de a savura momentele frumoase, de a fi fericit în singurătate. Nu aş vrea să scriu gândurile deştepte ale prietenei mele, ele pot fi găsite în Jurnal. Cred că nu aceste fraze care sunt până la urmă formă, ci ideile şi mesajul importă. Eu m-am ales cu o tristă, amară confesiune, prea lucidă, prea tragică. Nu zic că m-a înaripat această lectură, ar fi o minciună. Acest Jurnal mi-a întărit ideea micimii omului, neputinţei de a opri clipa frumoasă, neputinţei de a trăi frumos (fiindcă până la urmă trăim într-o societate viermuită de vicii). Mult prea trist acest Jurnal.

Cartea Mironei de Cella Serghi

  Mi-e dor de-o epocă în care n-am trăit. Mi-e dor de sunetul tramvaiului pe care nu l-am auzit, de muzica jazz şi parfumul Soir de Paris răspândit cochet de damele a la mode. Aş fi vrut să-mi fac o tunsoare în stil Bob, să stau într-un cinematograf privind un film alb - negru cu irezistibila Greta Garbo. Mi-e dor de epoca interbelică... Acest sentiment straniu şi totodată foarte natural mi-a apărut în urma lecturii romanului Cartea Mironei. Un personaj feminin cuceritor, Mirona este reprezentanta cea mai bună a unei epoci cosmopolite. Visătoare, dar şi rebelă, tandră şi curajoasă, Mirona trăieşte parcă sub semnul unui destin misterios. Umbra dispărutei bunici Fana îi apare în permanenţă asemenea unui far îndepăratat. Tânără aflată în conflict cu familia pleacă să-şi caute norocul la Paris. Acolo, sub pretext că scrie un roman, Mirona cunoaşte zbuciumul tinerilor nonconformişti. Deşi, aparent nehotărâtă în talentul său scriitoricesc, Mirona semnează în jurnalul său artistic cele mai importante evenimente. Asistă la căderea Parisului, la înrolarea prietenilor în razboi, la mizeria pe care o trăiesc oamenii de atunci. Viaţa se schimbă, discursurile sentimetale sunt sincere şi au porniri dintre cele mai nobile. Autoarea creează personaje de portret, toţi tineri, ambiţioşi şi visători. Toţi având aspiraţii libertine. Romanul Cellei Sergi este de o nobilă feminitate, împânzit de influeţele lui Camil Petrescu şi cele ale Hortensiei Papadat - Bengescu. 

  Realist, social, dar şi psihologic, romanul transmite experienţele unei tinere independente. Mirona este diferită de Diana Slavu (eroina romanului ,,Pânză de păianjen"), ea ştie să rupă cu tradiţia şi modelele patriarhale. Se îndrăgosteşte de un bărbat însurat, suferă, se maturizează. M-am convins a câta oară de faptul că literatura feminină este cu totul specială, ea nu are acea rigoare masculină adorată de unii, în schimb cucereşte prin confesiuni fine şi idei bine conturate. Universul feminin este fără de margini, fără limite temporale şi istorice. M-am identificat pe alocuri cu Mirona, am trăit cu aceiaşi pasiune căderea zidurilor fasciste, eliberare celor îrobiţi, schimbarea unei lumi de cristal. Cartea Mironei mi-a creionat o epocă  glorioasă, o epocă care deşi a dispărut, a lăsat în urmă o frumoasă literatură, personalităţi marcante şi prilejuri pentru visare. Învăluită în acest parfum de epocă interbelică vă spun - lectură frumoasă!

Jocurile Daniei de Anton Holban

   Destinul este un escroc, un croitor de mărimi scurte. Destinul a fost, cred eu, nedrept cu unul dintre cei mai reprezentativ scriitori ai epocii interbelice - Anton Holban. Creatorul romanelor de dragoste precum  O moarte care nu dovedeşte nimic, Ioana, Jocurile Daniei, Anton Holban a trăit în viaţă ca şi personajele sale livreşti. Toţi fiind nişte intelectuali complexaţi şi până la urmă nefericiţi. Romancierul vieţii interioare prin excelenţă, Anton Holban creează prin opera sa un portret al bărbatului cu aspiraţii înalte şi al femeiei care vine să-l completeze. Dacă în primele două romane, personajul narator se vede superior femeiei, atunci în ultimul său roman Jocurile Daniei, femeia deţine coroana. Mi-a plăcut enorm acest roman siropos, trist şi totodată atât de profund. Cât de straniu nu ar părea dar autorul alege ca ,,obiect" al scrierilor sale femeia. Spunând femeia, mă refer la tot ce este în sine feminitatea: inteligenţă, rafinament şi senzualitate. 

În Jocurile Daniei avem aparent un subiect din zilele noastre, actual şi cu un sfârşit uşor de intuit. Un bărbat trecut de floarea tinereţei se îndrăgosteşte de o tânără domniţă din lumea bună. Această domniţă este o cochetă răsfăţată, o fiică a unui evreu înstărit şi cu nume în societate. Dania (cu numele adevărat Lidya Manolovici), cucereşte în plasa ei barbaţii la fel cum fac sirenele cu voci frumoase. Dania nu oferă iubire, nu oferă nimic decât câte un zâmbet fugar şi o impresie de moment. Înţelegând faptul că nu va fi niciodată iubit de Dania, personajul narator suferă o dramă sentimentală care îl marchează. Dacă celălalt personaj feminin - Ioana iubea şi era respinsă, atunci aici rolurile se inversează. Dania se joacă. Jocul este pentru ea un prilej de a se amuza de bieţii îndrăgostiţi, de a-i ţine subjugaţi şi umili. Acest roman este pe cât de tragic, pe atât de realist. Este o lecţie de viaţă trăită chiar de Anton Holban. O lecţie pentru bărbaţii care se îndrăgostesc de păpuşi fiţoase. Chiar dacă fiecare femeie în sine are o parte din Dania, eu spun că această parte nu ar trebui să domine. Revenind la destinul scriitorului Anton Holban, care s-a stins prematur din viaţă, este de remarcat faptul că tot ce a trăit interior, tot ce a suferit, acesta a transcris pe hârtie. Am găsit interesantă psihologia bărbatului îndrăgostit şi veşnic nemulţumit. Pentru cei care vor să înţeleagă cum joacă o femeie cu sentimentele, dar şi cum a ştiut să iubească un bărbat scriitor din frumoasa epocă interbelică, lectura romanului va fi un prilej  minunat pentru delectare.