,,Coșmar'' de Rodica Ojog-Brașoveanu

            Eu niciodată nu mi-am dorit atât de puternic să aflu cât mai mult desre un scriitor. Să-i citesc toate cărțile, să-i văd toate imaginile rămase și voalate de vreme, să-i aud vocea, mai pe scurt acel tot bolnavicios de fanatic al unui cititor fidel. Chiar dacă mă repet, ca o băbuță rămasă cu trei dinți, țin să mai dedic câteva rânduri scriitoarei mele de inimă, Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Această femeie a cărui destin este unul ieșit din tiparele femeiei obișnuite, m-a cucerit. Nu încetez să-i descoper scrierile mustoase, vii, parfumate de un temperament stelar. Cartea citită recent și pe care am sorbit-o cu nesaț, deoarece am sesizat că autoarea ne oferă pagini unice de autobiografie, poartă titlul expresiv de Coșmar. Scris la persoana întâi, textul evocă câteva istorii cu tentă misterioasă, dispariții incerte, relații complicate și căutari ale sinelui. Toate acestea se rotesc haotic in viața Laurei, o alter ego a scriitoarei. Amatoare de anticariate, Laura descoperă o fotografie geamănă care-i marchează radical existența. De aici începe jocul. Lupte interioare, monologuri zbuciumate, hotărâri îndrăznețe. Romanul deși are caracteristica unui detectiv, mai cuprinde valoroase confidențe și amintiri. Intuiesc că sunt chiar ale scriitoarei.

            Găsim aici amprenta unui București interbelic, cu străzile sale cândva roite de jobenuri, cu oamenii săi îmbătați de eleganță și cele câteva case, pereții cărora au rămas singurele mărturii ale trecutului. Unicitatea stilului doamnei Ojog-Brașoveanu se manifestă printr-o arhitectură literară de calitate. Această scriitoare e un fenomen și datorita faptului că posedă acea inteligență artistică care dibuiește unde să intervină cu o ideea filozofică, și unde să scoată din debara un personaj mai pestriț cu o replică comună, o discuție la telefon spre exemplu (— Mi-a zis Preda — genul care-i spune soţului, în apel direct sauvorbind despre, pe numele de familie — că m-ai căutat. Mi s-au tăiatpicioarele, tu! E extraordinar! Câţi ani sunt de când nu ne-am văzut...? Fan-tas-tic! ! ! Ai citit anunţul... Mi-am închipuit.. Dănuţ e boss mare la el,acolo, în California... O caută pe Delia... Nu se uită la bani... Tu mai ştii ceva?).

Orgoliul meu de lector mofturos a fost pe deplin satisfăcut, caci cum n-ar fi, dar relatarea la persoana I, are prețioasa capacitate de a facilita înțelegerea oscilărilor lăuntrice.

 Într-o emisiune veche la TVR, scriitoarea mărturisea că își ia personajele din viața de zi cu zi, unii din prietenii ei chiar s-ar fi recunoscut. După care relațiile s-au răcit. Toți vor să fie buni și generoși, pe când... Chiar nici autoarea nu se fardează în elogii și dulcegării, ci ni se prezintă firească, naturală și cumva comună.  Îndeosebi m-a fascinat în Coșmar, personajul misterios al Deliei, prietena de copilărie a Laurei. Trăsăturile și temperamentul diferit al acestor femei ar putea servi cu ușurință drept studiu al eternului feminin. Eu sunt sigură că voi reciti această carte, voi parcurge cu cea mai sinceră plăcere traseul intrigă- deznodământ, voi savura continuu expresiile zemoase din registrul scriitoarei de calibru, care nu încetează să mă obsedeze, paradoxal de plăcut. 

,,Scriitorul și sinuciderea’’ de Grigori Skartishvili

A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.  Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute  de scriitori care și-au curmat viața. De fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc un deosebit de  interesant și amplu eseu studiu lucrat de celebrul scriitor Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă geneza actului suicidal.

Când a fost rostită, or, gândită, veșnica întrebare a fi, sau a nu fi? Când omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale  celor mai deosebiți și enigmatici dinter scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki, Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul și suicidul/ Scriitorul și suicidul, eseul oferă prilej spre meditație.  Iar, pentru ca eseul să fie cât mai veridic,  Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller,  Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu fir  cauzele ce ar putea servi ca pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul,  nebunia din cauza pierderii sau stranietatea temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?!  Oare nu se cred ei niște zei?!

 O meserie periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:  O fi viața chin răbdat/ Dar, una știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!

,,Bestia umană'' de Émile Zola

Și atunci, Jacques, cu picioarele slăbite, căzu pe marginea șinei și izbucni în hohote convulsive, tăvălit pe burtă, cu fața cufundată în iarbă. Dumnezeule, îl apucase din nou boala aceea îngrozitoare pe care o crezuse vindecată? Cât pe ce să o omoare pe fata aceea! Să omoare o femeie, să omoare o femeie! 

 Acest fragment pare a fi rupt dintr- un scenariu de thriller, pe când este doar un ciob din opera romanicerului naturalist Émile Zola. Publicat în 1890, romanul ne oferă acces la lumea decadentă, cinică și criminală din catifelata societate franceză. Construit conform unor principii bine ordonate, subiectul cărții se derulează nespus de imprevizibil pentru cititor. Inițial ni se prezintă o familie, o relație aflată pe muchie de cuțit dintre șeful-adjunct al gării feroviare Rombaud și soția sa, Severine.

 De aici cortina se deschide și apare una câte una, bestia. Latura cea mai întunecată a omenescului este prinsă în vizor de scriitorul francez, care dăruiește fiecărui personaj un germene al viciului. Gelos, sau mai degrabă orbit de ură, Rombaud, cel care întrunchipa disciplina și seriozitatea, ajunge să comită o crimă. O crimă premeditată. Drama omorului se transformă într-un complex. Iar, complex psihologic stârnește bestia. Severine se transfigurează, dintr-o casnică onorabilă se trasformă într-o femeie fatală. O femeie care atrage brute. Ea îl prinde în plasele ei pe tânărul Jaques Lantier. Jacques care poate fi considerat exemplarul perfect al bestialității. Cel care își recunoaște boala, se luptă cu ea. 

Totuși, privite în ansamblu, toate personajele acestui roman social pot fi numite bestii. Bătrânul desfrânat Grandomarin, mătușa Phasie obsedată de bani, Misard, soțul acesteea, Flore cea îndrăgostită nebunește, Denizet cel orgolios, toți acești oameni sunt contrastul bunătății și sentimentelor nobile. Unica, și cea mai lipsită de orice viciu este Lisone, locomotiva, căreia scriitorul îi oferă viață. Pagini frumoase sunt dedicate descrierii personajului mașină. Comparată cu o femeie devotată, Lisone, se situiază pe cealaltă parte a baricadei. Prin noutatea sa psihologică, investigația criminală, dar și diagnoza iubirii pasionale, acest roman menține în tensiune cititorul. La fel de complexă este și tematica operei, drama alcoolismului, boala ereditară, justiția cangrenată, omorul și suicidul, dragostea pasională. 

Atmosfera cețoasă a gării feroviare, fumul locomotivelor ce circulă pe linia Paris-Saint-Lazare și Havre, forfota indiferentă a călătorilor grăbiți, completează  aerul sumbru al romanului. După lecturile mele anterioare, această carte a fost asemenea unui duș rece. 

,,Accidentul'' de Mihail Sebastian

Iubirile adevărate sunt accidentale. Imprevizibile. Apar în acele mai neașteptate momente din viața noastră, apar pentru a ne schimba. Atunci când ni se întâmplă, noi suntem rigizi, impenetrabili, dar totuși cedăm. Cedăm fiindcă toți vrem să fim iubiți. Fațetele dragostei sunt diverse, la fel cum și oamenii se deosebesc, ceea ce este comun tuturor este dorința. Eterna dorința de regăsire a celuilalt. Despre accidente și iubiri accidentale este romanul cu același nume, scris de misteriosul romancier și dramaturg român, Mihail Sebastian ( născut Iosif Hechter).

Un roman trăirist, Accidentul cuprinde îm cele aproape trei sute de pagini, zguduirile psihologice a două personaje. Bărbatul și femeia. Nora și Paul. Scriitorul ne introduce cu dibăcie în atmosfera Bucureștilui iernatic. Ne atrage într-un timp înghețat, ca mai apoi, pe măsură ce derulează acțiunea să ne cucerească definitiv. Linia subiectului se subțiază atunci când între cei doi străini, uniți printr-un absurd accident, scânteiază o iubire. Paul, prototipul  bărbatului ce  suferă pe urma unei iubiri neâmplinite, Nora o ipostază a femeiei ce trăiește în așteptarea a ceva inexplicabil. Odată intâlniți, între ei se leagă ceva misterios. Ceva ce le va schimba viața. 

Acest roman poate fi citit oricând, fiindcă pana lui Mihail Sebastian este ușoară, știe să hipnotizeze cititorul și să-l încerce. Este o scriitură confesivă, o relatare a posibilităților de regăsire  și vindecare a celor ce au nevoie de iubire. Cuvântul cheie, ar fi acesta vindecare - a bolilor sufletești, a rumegușului lăuntric, ce frământă omul de toate vârtele. 

O posibilitate în acest sens este escapada la munte pe care cei doi o simt drept o chemare. Ajunși la Predeal, Paul și Nora lasă în urmă toate durerile și neîmplinirile. Munții tămăduiesc rănile. Munții și schiurile. Viteza, oboseala plăcută și căldura focului din cămin. Ce mai trebuie omului pentru a se simți bine? 

Lecția pe care am însușit-o eu din această carte este că noi suntem cei care ne clădim iluzii, ne baricadăm în ele ca-ntr-o cetate. Ne speriem de schimbări, ne încrustăm în propria găoace. Dar, se întâmplă uneori ca cetatea să fie asaltată și noi eliberați. Se intâmplă uneori accidente.

Grasă și proastă

Eu sunt pe aceeași undă cu scrierile Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

 M-au prins cărțile ei cu toate paginile (dacă ar fi mîini n-ar face-o la fel de bine). Acum devorez cărțulia a cărui titlu m-a lăsat consternată. Cum adică Grasă și proastă?! E prea de tot! Or, una fără alta e inadmisibil, o ironie lipsită de umor. Iar mie îmi plac istorioarele cu haz, descrise dezlânat, cu stil și experiență. Citind primele titluri, Un om simplu, Să-ți fie drag cu cine înserezi, Discul, am avut un moment de retrospecție. Ceva m-a dus cu gândul la nuvelele lui Maupassant. La crâmpeile din viața unor oameni diferiți, obișnuiți, dar nici într-un caz mediocri. Sunt pe aceste pagini istorii palpitante, sunt încercări, sunt iubiri, sunt avariții și sunt regrete. Eu încă mai am vreo câteva de citit. Din cauza că uneori sunt prea hrăpăreață la ale cititului, nici nu simt cum ajung la ultimul cuvânt. După care mi se face trist. Doar cei care citesc cu pasiune o carte o vor intelege. Iată de ce, încerc  să gust din podoabele scriitoricești ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu cu mult temperament. Mă simt ca un copil care are doar o pereche de pantofi frumoși și îi încalță cu mândrie la evenimete speciale. Nu știu cât de bine mi-a ieșit comparația, dar una e cert, Grasă și proastă e o bagatelă peste care am dat la țanc. E o carte ce poate deveni sinonim cu primăvara, cu dorința de prospețime și revigorare. E delicioasă datorita ingredienteleor cu care a fost pregătită. Subiecte din viață, cupluri fidele și infidele, părinți supra grijulii, tineri în floarea sexualității și bătrâni senili. Iată doar o minusculă părticică din cartea mea. Primăvară, bine ai venit!

În căutarea personajului ideal

Am revenit. După o absență frumușică. S-ar părea că nici nu sunt atât de fidelă, pe cât aș vrea să par. În fine, așa e. Nu sunt fidelă scrisului, la acest capitol mai am de exersat. În schimb, mă pot lăuda copilărește că am avut o perioadă fertilă, dedicată lecturii. Am devorat ca o obsedată cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Acum, s-o iau de la început. Sunt o persoană  greu de impresionat. De unde, mi-a aparut necesitatea cronică de a căuta cărți de specialitate. Așa numesc eu romanele polițiste. Fără a face o incursiune în pelerinajul meu literar legat de acest gen de literatură, aș vrea să fac o confesiune. Poate nu atât pentru cei care poposesc pe aici, cât pentru mine însumi. Rodica Ojog-Brașoveanu e o scriitoare fe-no-me-na-lă! Așa e, din simplu motiv că a creat unul din cele mai fistichii personaje din literatura română. Pe Melania Lupu! Am trăit momente atât de dulci, de intime, de parcă aș fi stat la gura sobei, ascultând pătărăniile unei băbuțe deocheate. Această senzație m-a urmărit în timpul lecturii cărtilor din ciclul Melania Lupu:

Cianură pentru un surâs;

Bună seara, Melania!; 

320 de pisici negre;

Anonima de miercuri; 

Dispariția statuii din parc; 

O toaletă a la Liz Taylor;

Melania și misterul din parc; 

Acum, dacă ar fi să numesc cel mai fermecător personaj din seria detective (evident, după grila mea de apreciere), cu siguranță aceasta ar fi bătrânica inteligentă, lucidă și spirituală, Melania Lupu. Având o minte de gangster și un zâmbet de heruvim, Melania surprinde în orice ipostază. Politicoasă până la ridicol, însoțită de faimosul Mirciulică, Melania poate deruta și duce în eroare, chiar și cea mai ascuțită minte, cu cea mai mare cantitate de substanță cenușie. Astfel, pe scenă, rușinos dar sigur de sine, scriitoarea ni-l plasează pe cel care voit va condimenta existența bătrânicăi noastre, pe maiorul Cristescu. Un duet excepțional pentru descoperirea crimelor, escrocheriilor și faptelor cu iz de dosar penal. Eu nu intenționez să vă narez istoriile ce ascund aceste cărți, din simplu orgoliu de cititor. Paradoxal, ar fi să narez romane polițiste care în sine sunt o momeală pentru ochii celor însetați de intrigă. Eu am stat ca pe strune, am urmărit cu zgârcenie fiecare rand din aceste cărți. Cărți de o atmosferă copleșitoare. Ironicul situațiilor se înrudește de minune cu dramaticul, carnavalescul se îmbină cu firescul, iar toate luate împreună constituie o mare surpriză. Până și limbajul corespunde cerințelor. Rodica Ojog-Brașoveanu mânuiește artistic diverse stiluri, condimentează apariția unor personaje la prima vedere secundare, cu tot soiul de argouri și jargoane. Pe măsura operei sunt și personajele, niște specimene de album. Femei fatale, joisse-uri ratați, bătrâni ranchiunoși, tineri naivi, sunt doar câțiva din participanții la acțiunea derutantă a fiecărui roman luat în parte. În fine, constat că nu m-am plictisit defel, citind aceste mostre, ba din contra m-am amuzat copios.  

,,Nu credeți că viața e frumoasă, domnule maior? Am constat-o în ziua în care am primit prima păpușă." Fraza, în stilul inegalabilei, Melania Lupu.  Vă doresc, călătorie plăcută, în fascinanta lume a detectivului românesc. 

,,Soarele răsare" sau ,,Fiesta"de Ernest Hemingway

Mult timp am ignorat literatura scrisă de prozatorul cu pană de jurnalist, Ernest Hemingway. Știam că este reprezentantul de coroană a generației pierdute de după război, știam că a fost un bărbat adevărat, vânător nu doar de condei ci și animale, în cel mai direct sens. Însă ceea ce toată făptura mea știa, si, nu vroia nici într-un caz să spulbere, era faptul că el a scris cea mai mișcătoare istorie despre om și lupta acestuia cu infinitul, Bătrânul și marea. Aceasta istorioară cu început de roman mi-a marcat în fragedă adolescență concepția asupra unor lucruri esențiale. De acolo, cred, simțeam că nu vreau să mă dezamăgesc cumva.
 Hemingway era marea. Acum când am citit romanul de debut, Fiesta, m-am convins că omul scriitor, Hemingway a aparținut altei epoci, că a trăit altfel, că din acest punct a avut menirea să scrie o literatură veridică, puternic impregnată cu iz de bărbat și tot ce înțeleg eu prin acest cuvânt. Atmosfera romanului pur și simplu m-a furat. Am fost teleportată în Parisul de după război, în cafenele boeme cum ar fi Napolitain, oameni cu spirit de aventură, petrecăreți, dornici să uite războiul. Personajul narator, Jake relatează viața prietenilor săi, descrie comportamentul acestora, este ironic și totodată nespus de sincer. Prin intermediul lui Jake, un alter ego al scriitorului, devenim părtași la felul în care se leagă o relație amoroasă, cum se flirtează, cum se stinge o aventură, cum se traiește o viață care încearcă cumva să ascundă cicatricea războiului.
Fiesta este sărbătoarea celor care s-au vrut liberi. Sărbătoarea celor care au schimbat cursul istoriei, celor care dincolo de durerea pierderii au știut să meargă în continuare. Laconic, pe alocuri chiar zgârcit, stilul lui Hemingway m-a atras. Simplitatea frazei este împlinită de dialogurile fără ocolișuri, devenite spectaculoase și vii. M-au amuzat unele observații savuros de masculine, replicile haioase și tonul aluziv. În rest, cartea se vrea citită, în liniște cu o cafea, așa cum am facut-o eu... Nu de alta, dar prea răsucesc eu ițele, iar asta nu se potrivește cu Hemingway. Lectură frumoasă!