,,Ioana este criticul meu"

Cel mai bun roman al lui Anton Holban, Ioana, apărut în 1934 redeschide noi valori ale romanului românesc. Pricipiul disoluţiei personalităţii, prin excesul analizei, îşi află în romanul lui Holban o minunată exemplificare. În romanele lui A. Holban suntem izbiţi de o împrejurare pe care n-am constatat-o nici la Hortensia Papadat-Bengescu, nici la G. Ibrăileanu, nici la Camil Petrescu: nu mai are importanţă doar faptul că autorul joacă rolul unui personaj (deşi este adevărat: Holban intră în pielea lui Sandu), ci şi acela că personajul se complace tot mai mult în roluri de autor. Ştefan Gheorghidiu, în Ultima noapte..., atât de lucid în alte privinţe, ignoră totuşi cu desăvârşire că el, ca narator, scrie un roman.

Toţi eroii Patului lui Procust au, la rândul lor o mişcare de retragere în faţa scrisului: e nevoie de intervenţia autorului ca Doamna T. Sau Fred să-şi aştearnă experienţele pe hârtie. Sandu, în schimb, e conştient că scrie un roman şi vede în acest act raţiunea lui de a fi. Când naratorul unui roman este (sau pretinde că este), scriitor, cum se întâmplă la Anton Holban, ne putem întâlni cu o formă oarecum specială a genului, şi anume romanul în roman sau romanul unui roman (Manolescu 1981, 180) . Dincolo de analiza stărilor sufleteşti şi intimităţii Ioanei,  scriitura emanicipează prin prezenţa continuă a unor impresii din trecutul actualizat şi prezentul dedicat scrierii. Dacă pictorii impresionişti aveau ca principiu esenţial individualizarea luminei, atunci personajul – narator Sandu, se concepe mai întâi de toate datorita trăirilor interiorizate în timp. Naratorul ,,acţionează” mai mult pe fundalul conştiinţei, ridicânduse în lumina suprafeţei numai pentru a căuta prilejul să se scufunde iarăşi.

Drept fundal iniţial al unor evenimente nesemnificative exterior şi semnificative interior, naratorul alege Cavarna, aflat nu departe de Balcicul monden unde apariţia lui Sandu este urmată de satisfacţie, timpul diegetic nu este cel al povestirii ( Postu, 2008, 139). Cavarna este opusul, un loc uitat de lume, cu o frumuseţe discretă care  nu se face numaidecît remarcată şi care asigură scena ,,dramei” cuplului legat prin urzeala dragostei şi geloziei. Cuplul Sandu – Ioana se află proiectat pe pînza unui pictor foarte atent în alegerea paletei de culori : ,,Dacă aş fi pictor, aş picta -  şi aş fi ocupat pentru toată viaţa – înregul port Cavarna. Aş încerca să refac pe pânză întregul miraj”. Conştiinţa personajului devine asemenea unei oglinzi în care se răsfrâng toate zonele temporale oscilante în care s-a dedicat educaţiei sentimentale. Nu identificăm în roman un timp ciclic, ci unul contopit prin reflecţii şi amintiri. Subiectul dinamic practic lipseşte, interesul fiind sporit în urnărirea evoluţiei relaţiilor dintre personaje. Un roman fără societate, un roman psihologic şi analitic, Ioana cucereşte datorită fluxului sporit de subiectivitate, de analiză şi manierism francez.

Tehnica introspecţiei fiind una reprezentativă în acest sens. Ochiul interior analitic al personajului se confruntă cu prezenţa unor amintiri declanşate de o anumită impresie, uneori ,,nelămurită” vorbind despre amica madame Pitpalac, alteori o impresie percepută ca stare de spirit: ,,Alte impresii, alte tristeţi, întunericul cu straturi groase învăluia pământ şi apă”. Romancierul nu respectă timpul cronologic, el intercalează diverse scene din anumite momente care l- au marcat. Protagoniştii apar ca nişte eroi fără societate, trăind în limitele din afara existenţei lumeşti (Manolescu, 2008, 435). Lumea sentimentelor de dragoste, regret, gelozie devine pentru personajul – narator una totală: ,, Şi cînd gelozia mă face să pun mereu întrebări ca să aflu adevărul în toate amănuntele, mă întreb dacă instinctiv nu încercsă reduc acel adevăr, să transform aceste amănunte. Orice aş face esenţialul rămîne intact”. Personajul de factură scriitoricească , Sandu, se complace prin chinul interpretării păcatelor cu ,,celălat”.

Analiza e cum s-a mai spus tipică romanului francez, dar modalitatea analizei nu e pur şi simplu cuprinsă în acea a psihologismului. Există între procedeele prozei psihologice, cîteva care se opun radical analizei. Încercarea de a transcrie fluxul conştiinţei în stare pură  este unul din ele. Căci de obicei, ,,analiza” a fost asociată cu literatura: cu o anumită tehnică de a prezenta viaţa interioară. Tehnica autenticităţii, Anton Holban o lega, de Proust. În Ioana, până şi motanul Ahmed doarme culcat pe Albertine disparu (Manolescu, 437). Este o tipicitate a romanului proustian în care predomină o viziune intelectuală, şi chiar artistică a lumii, şi a cărui construcţie  e rotundă, armonios geometrică. Timpul fix mai dificil de sesizat în roman este cel al scrierii: ,,Ioana e prea complicată ca să întrebuinţez cu ea anumite procedee, cu reuşită sigură, iar dacă în paginile acestea apar unele repetiţii le fac numai prin sforţarea mea de a simplifica, de a explica, de a vedea de partea cui sunt cele mai multe greşeli...” Feminitatea Ioanei este deseori strivită de căutarea continuă a vinovatului rupturii. Firea interiorizată a lui Sandu este mai degrabă una distructivă de dragoste şi creatoare de carte. Naratorul evoluează de fiecare dată, asemeanea jocurilor lui Pygmalion cu Galateea. Scopul acestuia este după cum se confesa A. Holban în Testament Spiritual de a prezenta ceva adevărat fără a căuta să se exprime perfect (Holban, 1986, 118). Ioana este un roman static. Lectorul mediocru va prefera dinamicul, cel avizat va fi mulţumit de arta prezentării lumii lăuntrice. Bunul gust, dorinţa de a citi ceva profund şi subtil, curiozitatea de a pătrunde gândirea masculină, studiul intimităţii omului invită la lectura romanului. Cu Sandu şi Ioana intrăm în zodia cuplurilor care se dizolvă nu neapărat din incompatibilitate, ci dintr-o confruntare absurdă a orgoliilor. Această zonă abisală a cuplului iubirii este cea mai modernă în literatură, devenită oglindă în care se răsfrâng toate emoţiile şi toate reflecţiile.

Bibliografie:

Holban 1986: Anton Holban, reprodus în: Romanul românesc în interviuri, antologie, vol.II, par. I. Bucureşti 1986.

Manolescu 1981: Nicolae Manolescu, ,,Sandu scrie un roman”, în: Arca lui Noe, vol. II. Bucureşti, 1981.

Manolescu 2008: Nicolae Mnaolescu, ,,Sandu scrie un roman un roman”, în Arca lui Noe, Bucureşti, 2008.

Postu 2008: Postu Marin ,,Lecura romanului românesc modern” (eseuri). Chşinău 2008.

Secretul doctorului Honigberger

Niciodată nu aş fi crezut că există lumi paralele, că e posibilă o trecere în timp, că tot ce există de fapt e proiecţia  fidelă a gândurilor noastre. Acum cred. V-aţi simţit vreodată dincolo? V-aţi simţit privit de propriul eu? De parcă eşti o umbră captivă a timpului... Astfel de gânduri mai puţin obişnuite le datorez lecturii recente ,,Secretul doctorului Honigberger". Cred că nici nu e cazul să menţionez cine-i Marele scriitor. Un pelerin în lumea noastră, un deschizător de mituri şi viziuni noi, Mircea Eliade a fost şi va rămâne scriitorul meu preferat. Nu-i pot atribui acestui Om nici un calificativ, îmi pare prea puţin. Şi ca să nu vă plictisesc cu impresii elogioase, vă recomand o nuvelă incitantă, savuroasă şi filosofică. Subiectul este unul impregnat de taine, naraţiunea la persoana I (autenticitatea) face mai subtilă înţelegerea unor idei meditativ-psihologice. Personajul narator este un savant cercetător, invitat de o doamnă din lumea bună să-i cerceteze cazul soţului dispărut fără urmă. 

Eroul nostru se avântă cu mult zel, citeşte manuscrise în sanscrită, decodifică un limbaj incifrat, caută orice mijloc pentru a afla secretul doctorului ocultist Honigberger. Misterele se risipesc şi personajul-narator cunoaşte adevărata taină a doctorului. Acesta practica evadarea prin intermendiul somnului într-o altă lume şi într-un alt spaţiu. Lume numită Shambala îl ademeneşte pe fiecare om iniţiat în mistică şi ocultism. Lectură misterioasă! Încercaţi să vă găsiţi Shambala în adâncimile spiritului lui Mircea Eliade.

,,Cartea nomazilor din B" de Val Butnaru

Bine v-am găsit dragii mei! În ajunul sărbătorilor care se apropie de curând vreau să vă ,,recomand" o carte neobişnuită şi foarte modernă. Am constat cu părere de rău, sau spre fericire că majoritatea celor care mai citesc au o listă clasică de cărţi ce merită să fie citite, de genul: ,,Ion" de L.Rebreanu, ,,Anna Karenina" de L.Tolsoi, ,,Baltagul" de M.Sadoveanu, ,,Amintiri din copilărie" de I.Creangă ş.a.m.d. Mi se pare prea tardiţională şi învechită această alegere de veşnic şcolar. Din voia întâmplării am avut curajul să rup acest cerc închis şi să citesc o carte mai expresivă, mai nuanţată în idei şi tematică, o carte care pune în discuţie viaţa omului  asuprit de un regim brut de organizare a societăţii. Iniţial m-a intrigat titlul, ,,Cartea nomazilor din B", e lesne de a decodifica mesajul cărţii. De facto, e o carte a nomazilor, a îngerilor căzuţi, a celor care şi-au pierdut identitatea şi se frământă între două lumi, ambele distrugătoare. Cine sunt aceşti nomazi? De ce nu şi-au găsit patria? În timpul lecturii mi-au apărut mai multe întrebări, la care mai apoi am şi găsit răspunsul. Cartea ne prezintă într-o manieră modernă, filosofică, dramatică, esenţa unor adevăruri lăsate în umbră.

Am observat că printre tinerii noştri e la modă de a discuta despre politică, de a se face ,,experţi" în nişte probleme globale (socio-politice), atunci această carte ar fi pentru ei răspunsul la multe întrebări. Mi-e greu să vă ,,povestesc" conţinutul cărţii, deorece aici nu găseşti un anumit subiect, ci o coagulare de teme, motive şi simboluri. Scriitorul a avut ca scop să realizeze un roman total, ceea ce explică mai multe momente din carte. Dacă ar fi să vorbesc despre intertextualiate atunci aş aminti despre ,,Maestrul şi Margarira" de Bulgakov, ,,Divina comedie" de Dante Alighieri, ,,Un veac de singurătate" de García Márquez. E o împletire de real şi fantastic, de tragic şi grotesc, de ironie şi dramatism. Personajele romanului sunt rupte din realiate: preşedintele (Voronin), Îngerul (Roşca), Eleonora, Mama Elena, Călugărul fără membre, Maria (femeia păpuşă), maestrul Bugă (Mihai Cimpoi), ş.a. Toate aceste fiinţe sunt tentate de a trece ,,dincolo", de a-şi depăşi condiţia. Ceea ce m-a frapat a fost metafora Republicii care alternează între desfrâu şi dezumanizare. Subiectul e incitant, intrigant şi  complicat totodată, e pentru cititorul ales, cu un bagaj de lecturi în depozitul cerebral. Dar... cartea poate fi citită oricum, fiecare şi-o personalizează până la urmă. Cititoarea fidelă vă poate doar ,, îndruma" (deşi sună cam educativ) să citiţi o carte apărută din necesitate, din dezamăgire şi regret. Dacă vă simţiţi singuri într-o ţară care vă cere multe fără a vă oferi aproape nimic atunci această carte e pentru voi. Eu doar aş modifica puţin titlul, zicându-i: ,,Cartea nomazilor din L(lume)"...

Călătorie liniştită (în cazul acestei cărţi)! 

p.s. Un citat cin carte: ,,Trăim imperceptibil într-o Republică ce-ţi violează intimitatea, îţi răpeşte drepturile...te..." 

SISTEMUL SAU ÎNTOCMIREA RELIGIEI MUHAMMEDANE de DIMITRIE CANTEMIR

A mai trecut o bună bucată de timp şi eu mai vin cu o carte recent citită. Îmi dau seama că puţini sunt cei într-adevăr interesaţi dar...pentru cei puţini am să-mi reproduc gândurile pe ecran (înainte aş fi spus pe hârtie). Sunt mândră de mine. Am citit o carte care nu cred c-aş fi citit-o vreo dată, dacă nu mi-ar fi trebuit pentru cursul special de la master. O carte care a stârnit multă vâlvă şi polemici, o carte înainte de toate captivantă şi bogată în procedee artistice, o carte numită - ,,Sistemul religiei muhamedane". Aş avea multe de spus referitor la această lucrare a pricepelui şi cărturarului Dimitrie Cantemir...dar, n-am să vă spun! E prea mult! 

O carte tipărită la porunca lui Petru cel Mare, în perioada când Cantemir se afla ,,sfetnic" la curtea acestuia. ,,Sistemul" reprezintă de fapt o evocare caleidoscopică a apariţiei religiei muhamedane. Alcătuită din şase cărţi atotcuprinzătoare, opera este o creaţie de maturitate a cărturarului Dimitrie Cantemir. Demult nu m-a captivat o carte, aceasta însă m-a impresionat. Dacă o să mă întrebaţi prin ce, v-aş răspunde: mai întâi de toate prin tema abordată, Dimitrie Cantemir e un bun cunoscător al religiei muhammedane, al tradiţiilor acestora. Unele pagini chiar mi-au stârnit râsul, e descris pe de o parte ironic, pe de alta amuzant, felul cât de ,,darnic" era Muhamed (prorocul minciunos, astfel îl califică Cantemir). Acesta are un chip nespus de senzual, şi e săritor la nevoie, în momente dificile îşi ajută aproapele (se oferă oştirii în caliate de femeie). Pe lângă unele momente mai nostime, aflăm aici şi multe lucruri interesante: despre stilul Curanului, despre viziunea musulmanilor cu referire la sfârşitul lumii, despre felul cum e construită împărăţia cerească: ,,arşul". Citind ne cufundăm într-o lume de poveste arabă, de genul ,, O mie şi una de nopţi". Curanul, cartea sfântă a musulmanilor a preluat multe ,,momente" din Evanghelia creştină, însuşi Cantemir recunoaşte. Apare chipul lui Hristos care îl ajută pe Muhammed atunci când acesta vizitează împărăţia Domnului. Opera e o împletire de anecdote, snoave, proverbe şi legende proprii culturii arabe. Un capitol care mi s-a părut interesant este cel în care scriitorul ne vorbeşte despre tirania asupra poftei, Coranul porunceşte ca ,,nimeni să nu facă strâmtorare asupra poftei", dacă întâlneşti o femeie pe stradă şi ţi-a apărut pofta trupescă - e suficient să-i spui: ,,Allah aşkîne", adică de dragul lui Dumnezeu, iar ea va fi datoare să te ,,ajute", că de altfel: a păcătuit! Cum vă pare? Dacă măcar puţin v-am intrigat, atunci găsiţi cartea, iar eu vă doresc, călătorie plăcută!

,,Viaţa lui Constantin Cantemir" de Dimitrie Cantemir

Am început să citesc această carte acum o săptămână, mai mult din necesitate decât din dorinţă. Niciodată nu m-au atras cărţile vechi, cu cuvinte arhaice şi subiect de legendă. ,,Viaţa lui Constantin Cantemir" e însă o excepţie. Cu toate că am avut mai multe aşteptări de la această carte, am citit-o cu răbdare. Mai mult seamănă cu un elogiu adus de către fiu tatălui, care ne apare pe tot parcursul operei drept viteaz, cinstit şi credincios: ,,şi era om viteazu şi cu stat bun...Cu alesul tuturor boierilor ce erau pribegi în Ţara Muntenească l-au ridicat domnu..." Alcătuită din IX capitole, cartea cucereşte mai mult prin diversitatea scenelor de luptă, punerea la cale a unor intrigi de către boieri, domnitori, turci şi alte popoare vrăjmaşe Moldovei de atunci. Autorul ne prezintă chiar din primele capitole, ,,Neamul lui Constantin Cantemir", o panoramă de epocă în centrul căreia se zbuciumă un cinstit luptător - Constantin Cantemir. După a doua domnie a lui Dumitraşcu-vodă Cantacuzino, Constantin Cantemir devine domn al Moldovei, participă în luptele dintre leşi şi turci, curăţa ţara de tâlhari. Intuiesc că şi în zilele noastre am avea nevoie de un asemenea erou, din păcate cu cât sunt mai mulţi bani, cu atât eroi sunt mai puţini... Îndeosebi mi-a atras atenţia un personaj din acestă carte - Burlă, un tâlhar masochist, inimos şi neclintit. Acesta fiind prins îşi alege singur pedeapsa, dorind să i se taie membrele ,,măini nelegiuite" cu care fura vasele sfinte. Neobişnuit de ,,picantă" este rugămintea lui Burlă către Constantin Cantemir: ,,Te rog, preacuvioase doamne, să porunceşti călăului tău să găsească o secure cât se poate de teşită şi de ştirbită şi cu ea, mai curînd frângând decât tăind, să-mi ciuntească, veme de o săptămână întreagă, oasele mîinilor de la coate până la vârful degetelor..." Cine nu şi-ar dori o asfel de pedeapsă? Citind aceste fragmente am văzut imagini din filme horror, era bogat în imaginaţie Dimitrie Cantemir,văzuse pesemne multe cât stătuse ostatic la turci. Prin multe uneltiri a trecut Constantin Cantemir, uneltirile Costineştilor, ale Cantacuzineştilor, războaie şi intrigi ca până la urma să moară bătrân în vârstă de şaizeci şi şase de ani, fiind înmormântat la mănăstirea Mira. Înainte de moarte acesta roagă boierii să aleagă drept domnitor sau  pe unul din fii săi, Antioh şi Dimitrie, sau pe unul vrednic dintre boieri. Cartea nu interesează atât prin mijloace artistice, descrieri pitoreşti, cât prin coloritul de epocă, prin discusrul preamărit al unui fiu iubitor de tată. Dacă vă sunt pe plac scene de războaie, uneltiri şi intrigi din trecutul nostru istoric atunci puteţi citi acestă carte. Eu nu m-am regăsit citind-o, dar  nu neg faptul că a fost ceva diferit de celelalte lecturi. Personalitatea enciclopedică marcantă a lui Dimitrie Cantemir m-a inspirat. Spre deosebire de alte opere ale acestuia ,,Viaţa lui constantin Cantemir" e mai puţin pretenţioasă, este prezentă şi aici antiteza, preferatul procedeu al cărturarului, dar lipsesc disputele în contradictoriu (,,Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea"), lipsesc peronajele numeroase ascunse sub măşti din ,,Istoria Ieroglifică". În schimb aveam ocazia să-l cunoaştem pe D. Cantemir - fiul, iubitor de tată (deşi a fost dat de acesta ostatic la turci) şi apărător de familie. O carte pestriţă despre un om viteaz care ar fi săvârşit multe fapte vitejeşti (salvează haremul sultanului, recuperă nişte herghelii furate, curăţă ţara de tâlhari), o carte ,,uşoară" şi specifică timpului în care a fost scrisă. Dacă vă sunt pe plac istorii legendare despre neamul nostru viteaz, despre domnitorii de altădată, nu am decât să vă spun: lectură  plăcută!