Umilința e o forță uriașă
Considerat inauguratorul romanului social-filozofic rus, Fiodor M. Dostoievski este creatorul unor opere epatante prin desăvârșire. Proza lui Dostoievski este expresia compasiunii, manifestarea celor mai nobile porniri pe fundalul unei societăți depravate. Scriitorul ilustrează personaje deosebite, tipologii nemaiîntâlnite și sihastrice. Reprezentativ în acest sens este romanul de maximă genialitate ,,Idiotul” (1868), publicat pentru prima oară in revista Russky Vestnik. Începând cu titlul original și expresiv, scriitorul ne aduce pagină cu pagină viața burgeziei ruse măcinată de intrigi și lașități. Printre acești oameni mici și deposedați de morală, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin este unicul suflet onest. Introdus în societatea înaltă datorită titlului său de prinț (sărac), Mîșkin este văzut de ceilalți drept o ființă slabă și lipsită de caracter. Adevărul e că cel mai puternic personaj din întregul roman este totuși Mîșkin.
Stranietățile familiei Epancin în care Elizaveta Prokofievna este dornică să-și mărite cele trei fete conferă romanului ceva din vizionarismul miniatural francez. Un rol important în opera îi revine dialogului, lungilor scene de pe terasa familiei generalului unde foarte subtil sunt discutate probleme cu tentă morală, etică și socială. Dintre personajele din tabăra celor insensibili și slabi mi-a atras atenția cuplul Rogojin și Anastasia. Forța care conduce aceste fiinițe fragile la autodistrugere este una nesăbuită. Rogijin iubește în felul său: lumesc și obișnuit. Anastasia se simte vinovată din cauza lipsei de puritate, tinde să se sacrifice în numele unei iubiri superioare. Cel mai delicat și aparent nepretențios știe să iubească Mîșkin. Acesta este purtătorul unei iubiri creștine, liniștite, monahicești. Lumina sa - Aglaia îi este de fapt proiecția propriei sale imaginații creatoare care îmbracă ființa în calități ce aceasta nu le posedă. Mă întreb, oare de puține ori noi, oamenii, în cautarea noastră de împlinire, imaginăm ființele dragi alt fel decât ele de fapt sunt…
Complexe și contradictorii, personajele dostoievskiene (Lebedev, Ipolit, Rogojin, Varia, Kolia), aparțin diferitor pături sociale, dar sunt unite prin aceeași micime sufletească. O temă care guvernează romanul este boala. Inițial bolnav este considerat prințul care suferă de idioțenie cruntă încă din timpurile uceniciei, totuși bolnave sunt celelalte personaje. Bolnave de mediocritate, de avuție, de parvenitism, de minciună acestea constituie de fapt o frescă a societății din toate timpurile. O scenă care m-a impresionat prin forța de sugestie spiritual – umană este vizita prințului în casa sumbră a lui Rogojin. Tehnica vizionarismului dostoevskian excelează prin puterea de a transmite anumite adevăruri fundamentale (unitatea spiritelor). Aflați sub misterioasa pictură ce îl înfățișează pe Isus crucificatul fiecare personaj se vede pe sine, își dezgolește sufletul. În acel unic moment are loc apropierea de diviniate. Nici Don Quijote cel nabun și naiv, nici Jean Valjean însetat de adevăr, nici chiar suferindul Werther nu pot fi comparați cu idiotul lui Dostoievski. Originalitatea acestui tip uman este izbitoare (cel puțin pentru mine), poate din cauză că îmi pare imposibilă existența unui astfel de om. Noi, modernii, copii blugilor și facebook-ului suntem plămădiți dintr-o stofă mult prea comercială. În loc să gândim noi, gândurile ne gândesc. Mîșkin a știut să-și păstreze intactă ființa, să gândească smerit, înțelept. Sfârșitul tragic al romanului are capacitatea de a sensibiliza cititorul, de a-l invita la meditație. Sfatul meu ar fi să citiți în original pentru că astfel mai ușor ve-ți putea surprinde tensiunea psihologică din roman.
Consider că orice apreciere a acestei cărți ar fi de prisos, au făcut-o mulți alții înaintea mea, vreau doar să amintesc o frază dostoievskiană celebră în care mă regăsesc completamente: ,, [...] în orice idee genială, ori nouă, sau în orice idee, cât de cât serioasă, ce încolțește în capul unui om, există un ceva care nu se poate comunica altuia chiar dacă ai scrie volume întregi, străduindu-te în fel și chip să explici această idee vreme de treizeci de ani; întotdeauna va rămâne ceva netransmisibil, ceva care, în ciuda străduințelor tale, nu va voi să iasî din cutia ta craniana și va zace mereu acolo, până când nu vei mai fi, fără să fi exprimat sensul major al ideii tale’’. Lectură ușoară!
Ecranizarea romanului 1958
Ecranizarea romanului 1958
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu