Grasă și proastă

Eu sunt pe aceeași undă cu scrierile Rodicăi Ojog-Brașoveanu.

 M-au prins cărțile ei cu toate paginile (dacă ar fi mîini n-ar face-o la fel de bine). Acum devorez cărțulia a cărui titlu m-a lăsat consternată. Cum adică Grasă și proastă?! E prea de tot! Or, una fără alta e inadmisibil, o ironie lipsită de umor. Iar mie îmi plac istorioarele cu haz, descrise dezlânat, cu stil și experiență. Citind primele titluri, Un om simplu, Să-ți fie drag cu cine înserezi, Discul, am avut un moment de retrospecție. Ceva m-a dus cu gândul la nuvelele lui Maupassant. La crâmpeile din viața unor oameni diferiți, obișnuiți, dar nici într-un caz mediocri. Sunt pe aceste pagini istorii palpitante, sunt încercări, sunt iubiri, sunt avariții și sunt regrete. Eu încă mai am vreo câteva de citit. Din cauza că uneori sunt prea hrăpăreață la ale cititului, nici nu simt cum ajung la ultimul cuvânt. După care mi se face trist. Doar cei care citesc cu pasiune o carte o vor intelege. Iată de ce, încerc  să gust din podoabele scriitoricești ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu cu mult temperament. Mă simt ca un copil care are doar o pereche de pantofi frumoși și îi încalță cu mândrie la evenimete speciale. Nu știu cât de bine mi-a ieșit comparația, dar una e cert, Grasă și proastă e o bagatelă peste care am dat la țanc. E o carte ce poate deveni sinonim cu primăvara, cu dorința de prospețime și revigorare. E delicioasă datorita ingredienteleor cu care a fost pregătită. Subiecte din viață, cupluri fidele și infidele, părinți supra grijulii, tineri în floarea sexualității și bătrâni senili. Iată doar o minusculă părticică din cartea mea. Primăvară, bine ai venit!

În căutarea personajului ideal

Am revenit. După o absență frumușică. S-ar părea că nici nu sunt atât de fidelă, pe cât aș vrea să par. În fine, așa e. Nu sunt fidelă scrisului, la acest capitol mai am de exersat. În schimb, mă pot lăuda copilărește că am avut o perioadă fertilă, dedicată lecturii. Am devorat ca o obsedată cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Acum, s-o iau de la început. Sunt o persoană  greu de impresionat. De unde, mi-a aparut necesitatea cronică de a căuta cărți de specialitate. Așa numesc eu romanele polițiste. Fără a face o incursiune în pelerinajul meu literar legat de acest gen de literatură, aș vrea să fac o confesiune. Poate nu atât pentru cei care poposesc pe aici, cât pentru mine însumi. Rodica Ojog-Brașoveanu e o scriitoare fe-no-me-na-lă! Așa e, din simplu motiv că a creat unul din cele mai fistichii personaje din literatura română. Pe Melania Lupu! Am trăit momente atât de dulci, de intime, de parcă aș fi stat la gura sobei, ascultând pătărăniile unei băbuțe deocheate. Această senzație m-a urmărit în timpul lecturii cărtilor din ciclul Melania Lupu:

Cianură pentru un surâs;

Bună seara, Melania!; 

320 de pisici negre;

Anonima de miercuri; 

Dispariția statuii din parc; 

O toaletă a la Liz Taylor;

Melania și misterul din parc; 

Acum, dacă ar fi să numesc cel mai fermecător personaj din seria detective (evident, după grila mea de apreciere), cu siguranță aceasta ar fi bătrânica inteligentă, lucidă și spirituală, Melania Lupu. Având o minte de gangster și un zâmbet de heruvim, Melania surprinde în orice ipostază. Politicoasă până la ridicol, însoțită de faimosul Mirciulică, Melania poate deruta și duce în eroare, chiar și cea mai ascuțită minte, cu cea mai mare cantitate de substanță cenușie. Astfel, pe scenă, rușinos dar sigur de sine, scriitoarea ni-l plasează pe cel care voit va condimenta existența bătrânicăi noastre, pe maiorul Cristescu. Un duet excepțional pentru descoperirea crimelor, escrocheriilor și faptelor cu iz de dosar penal. Eu nu intenționez să vă narez istoriile ce ascund aceste cărți, din simplu orgoliu de cititor. Paradoxal, ar fi să narez romane polițiste care în sine sunt o momeală pentru ochii celor însetați de intrigă. Eu am stat ca pe strune, am urmărit cu zgârcenie fiecare rand din aceste cărți. Cărți de o atmosferă copleșitoare. Ironicul situațiilor se înrudește de minune cu dramaticul, carnavalescul se îmbină cu firescul, iar toate luate împreună constituie o mare surpriză. Până și limbajul corespunde cerințelor. Rodica Ojog-Brașoveanu mânuiește artistic diverse stiluri, condimentează apariția unor personaje la prima vedere secundare, cu tot soiul de argouri și jargoane. Pe măsura operei sunt și personajele, niște specimene de album. Femei fatale, joisse-uri ratați, bătrâni ranchiunoși, tineri naivi, sunt doar câțiva din participanții la acțiunea derutantă a fiecărui roman luat în parte. În fine, constat că nu m-am plictisit defel, citind aceste mostre, ba din contra m-am amuzat copios.  

,,Nu credeți că viața e frumoasă, domnule maior? Am constat-o în ziua în care am primit prima păpușă." Fraza, în stilul inegalabilei, Melania Lupu.  Vă doresc, călătorie plăcută, în fascinanta lume a detectivului românesc. 

,,Soarele răsare" sau ,,Fiesta"de Ernest Hemingway

Mult timp am ignorat literatura scrisă de prozatorul cu pană de jurnalist, Ernest Hemingway. Știam că este reprezentantul de coroană a generației pierdute de după război, știam că a fost un bărbat adevărat, vânător nu doar de condei ci și animale, în cel mai direct sens. Însă ceea ce toată făptura mea știa, si, nu vroia nici într-un caz să spulbere, era faptul că el a scris cea mai mișcătoare istorie despre om și lupta acestuia cu infinitul, Bătrânul și marea. Aceasta istorioară cu început de roman mi-a marcat în fragedă adolescență concepția asupra unor lucruri esențiale. De acolo, cred, simțeam că nu vreau să mă dezamăgesc cumva.
 Hemingway era marea. Acum când am citit romanul de debut, Fiesta, m-am convins că omul scriitor, Hemingway a aparținut altei epoci, că a trăit altfel, că din acest punct a avut menirea să scrie o literatură veridică, puternic impregnată cu iz de bărbat și tot ce înțeleg eu prin acest cuvânt. Atmosfera romanului pur și simplu m-a furat. Am fost teleportată în Parisul de după război, în cafenele boeme cum ar fi Napolitain, oameni cu spirit de aventură, petrecăreți, dornici să uite războiul. Personajul narator, Jake relatează viața prietenilor săi, descrie comportamentul acestora, este ironic și totodată nespus de sincer. Prin intermediul lui Jake, un alter ego al scriitorului, devenim părtași la felul în care se leagă o relație amoroasă, cum se flirtează, cum se stinge o aventură, cum se traiește o viață care încearcă cumva să ascundă cicatricea războiului.
Fiesta este sărbătoarea celor care s-au vrut liberi. Sărbătoarea celor care au schimbat cursul istoriei, celor care dincolo de durerea pierderii au știut să meargă în continuare. Laconic, pe alocuri chiar zgârcit, stilul lui Hemingway m-a atras. Simplitatea frazei este împlinită de dialogurile fără ocolișuri, devenite spectaculoase și vii. M-au amuzat unele observații savuros de masculine, replicile haioase și tonul aluziv. În rest, cartea se vrea citită, în liniște cu o cafea, așa cum am facut-o eu... Nu de alta, dar prea răsucesc eu ițele, iar asta nu se potrivește cu Hemingway. Lectură frumoasă!

Lolita de Vladimir Nabokov

Lista mea de scriitori preferati s-a imbogatit considerabil, l-am asezat acolo mai ca in capatul mesei pe Vladimir Nabokov. Cred ca o merita cu prisosinta. Romanul controversat Lolita mi se asociaza cu intoarcerea pielii pe dos aplicata asupra unui om inconstient. Iata ce grozavii imi trec prin cap in urma lecturarii acestuia. Gumbert, personajul narator, cel care isi varsa perversitatea bolnavicioasa intr-un stil impecabil este purtatorul desfriului nimfetesc. Intemnitat, Gumbert se depaseste pe sine in incercarea de a intrece memoria, de a-si aminti fiecare amanunt din viata petrecuta cu Lolita. Fiu al unui proprietar de hotel, crescut fara mama, bolnavicios launtric si narcisist, posedand o viziune poetica asupra lumii inconjuratoare, Gumbert ramane a fi tipul pedofilului din literatura universala. 

Naratiunea se deplaseaza pe strunele memoriei unui barbat care nu a crescut. Da, Gumbert a ramas acolo, in firava adolescenta ascuns in gradina cu Anabella. Iubita cea dintai si cea moarta adolescenta. Din acest moment  ii devine acuta dorinta de a se cupla cu nimfete. Notiune care desemneaza varsta de la 9 pana la 13 ani, varsta cand o fetita pare a fi trecuta de copilarie dar neajunsa in adolescenta. Nabokov realizeaza o intreaga teorie despre nimfete, varste, crize ale adolescentei, rabufniri hormonale. Relatiile barbat / femeiei  matura, barbat / fetita, tata si fiica, mama si fiica sunt  ca niciodata accentuate in culori strigatoare. 

Atmosfera Americii trecuta de doua razboaie, desfranarea, lipsa valorilor, superficialitatea invatamantului, preferintele generatiei tinere, totate acestea sunt prinse cu ochi homeric de un scriitor rus. Jocurile memoriei, introspectia, cautarea sinelui, recunoasterea propriilor josnicii devin la un moment dat nu doar ipostazele personajului ci si ale cititorului. M-am implicat fara sa vreau in lupta dualitatii. Mi-a fost mila de naiva Lolita, am compatimit-o pe Charlota si l-am urat cu inversunare pe Gumbert. L-am urat ca mai apoi sa-l iubesc. Exista in acest suflet josnic o sensibilitate magulitoare. Atat timp ma mai tine prins acest roman, ma intreb, oare la ce varsta e recomandabil sa fie citit?

Doamna Dalloway sunt eu!

Cartea închisă a Virginiei Woolf e mai vie acum după ce am citit-o. Personajele se primblă prin mintea mea, sporăvăiesc, își pun întrebări, sunt aici. Peter scoate briceagul iritat și confuz, Clarissa zâmbește ironic, iar Rezia face pălării. Comună dar totodată stranie, această istorie de o zi, căci întreaga scriere cuprinde o singură zi de vară, reprezintă viața în miniatură. În febra pregătirii pentru petrecerea ce urma să o dea seara, femeia totală, Clarrisa Dalloway trăiește revelația iubirii pierdute. Amabilă în exces, numită nu o singură dată snoabă, ea, Clarissa este simbolul femeii exemplare din societatea engleză de după război. Poetic, rafinat, înțepător, stiul Virginiei Woolf rămâne a fi irepetabil. M-a captivat îndeosebi capacitatea sciitoarei de a relata gândurile personajelor viu, intens și sincer. Fiecare personaj devine puntea de dincolo, dintre lumea ficțiunii spre viața de aici. Chiar dacă eu sunt adepta cărților de acțiune, cărților colorate cu trăiri intense, această verigă de gânduri m-a cucerit. Altfel nici nu putea fi proiectată o epocă trecută prin calvarul războiului. Omul a trecut prin schimbări greu de perceput, felul său de a fi devine altul, dezechilibrul psihologic devine motiv de meditație. Fugitivul, monotonul, comunul sunt motivele dominante descrise cu subtilitate în roman. Femeia  (Clarissa) și bărbatul (Peter) trecuți de prima tinerețe, așezați pe de o parte de un viitor incert sunt prizonierii propriilor emoții. Cultivată în spiritul vremii, autocentrată și psihologizantă, această istorie de o zi ar putea fi catalogată drept o coordonată a gândirii feminine. Dincolo de absența unei povestiri bine conturate, narațiunea ne oferă prilej de meditație. Mi s-a asociat acest roman cu o oglindă spartă în care își privesc chipul oamenii goliți de timp. Urmează să lecturez Camera lui Jacob, mă aștept la ceva deosebit, deși citisem undeva că e un roman experimental. Până una alta, eu mă delectez cu Florile răului. O poezie în afara timpului și percepției.

Pentru vară și nu chiar...

Pentru mine vara este anotimpul lecturilor. Vara eu citesc cel mai mult, îmi selectez cu dibăcie cărțile care mă vor izola de soarele dogoritor și-mi vor fi niște prieteni de vacanță. Este o deprindere din copilărie, când fugeam la biblioteca din sat și strigam emoționată la poarta doamnei bibliotecare. Femeie de la țară, aceasta avea gospodărie, iar biblioteca era deschisă atunci când ea se simțea mai odihnită. Atunci flămândă de cărți, luam mai mult decât puteam duce până acasa. Eram fericită. În zilele cu soare, vara, când sunt la țară, acasă, repet inconștient același ritual. Doar că nu mai merg la biblioteca din sat. 

Am citit zilele astea cu cea mai mare plăcere două scrieri de Francois Mauriac. Primul roman citit de mine, Cuibul de vipere, m-a remarcat profund. Este aici confesiunea unui bătrân bogat care în pragul morții își deschide sufletul în fața unei familii ambițioase și ipocrite. Bătrânețea, apropierea sfârșitului, dar și frica de a nu fi singur îi shimbă viziunea personajului nostru despre viața până la boala și după. Adresat soției care nu reușește să-l citească, acest jurnal intim ajunge în mâna copiilor săi. Drama continuă. Drama de a nu fi iubit, de a nu fi înțeles. Descoperirea trădării, amintirile care îi devorează puținele zile rămase, îl conduc pe acest bărbat, fiu de țăran să ...renască. Da! Această carte inspiră că niciodată nu este târziu. Avem timp să ne cunoaștem chiar și atunci când credem că e de prisos. Viperele din inimă, cele din familie nu erau decât proiecția propriilor păreri și deprinderi. Priviți prin prisma trăsăturilor nagative, oamenii sunt deposedați de adevărata lor esență. Nostalgic, dramatic, acest jurnal mi-a trezit milă, m-a înduioșat. Revin aici la ideea că scriitorii francezi posedă un stil impecabil, ușor și elegant. Sigur că nu generalizez, dar Mauriac chiar îmi place. 

O altă scriere care mi-a trezit mai mult repulsie decât alte sentimente duioase a fost Genitrix. O nuvelă cu început de roman, opera istorisește viața unei familii. O mamă orbită de dragostea maladivă pentru singurul fiu îl menajează într-atât încât acesta ajunge de a nu mai fi bărbat. Face o căsătorie grăbită, își neglijează brutal soția, o lasă să moară singură. Am asistat la o dramă covârșitoare. Foarte psihologic, scriitorul ne prezintă oamenii așa cum sunt, mici, posedați de dorințe. Umiliți. Viața capătă un alt făgaș, se schimbă atunci când ne înțelegem adevăratele dorințe. Eu am citit aceste scrieri cu multă inimă. m-am integrat unor situații limită, m-am făcut una cu cei din lumea lui Mauriac. Tot ce vă doresc este să citiți cât mai mult și cât mai des!

Un roman de Petru Dumitriu ,,Cronică de familie''

Am aflat de scriitorul Petru Dumitriu întâmplător, vizionând o emisiune ce-mi place, București strict secret cu Stelian Tănase. În această emisiune era prezentat destinul tulburător al unui scriitor aparent politizat și dedicat într-o oarecare măsură realismului socialist. Am devenit curioasă să-i citesc opera, să cunosc o privire din interior asupra alegerii de a servi partidul. Este știut faptul că Petru Dumitriu s-a refugiat în Franța, de  fapt a fugit. A fugit de cei pe care-i servea. Și-a lăsat copilul în România. Mulți ani a încercat să-l elibereze dintr-o țară care a hotărât astfel să i se răzbune pentru trădare. 

Romanul major, Cronică de familie a fost pentru mine o invitație în acest sens. Voluminos, constituit din trei părți, romanul cuprinde viața unei generații de boieri ,,ciocoi'', ascensiunea, viața de familie, intrigile acestora, dar și lipsa de omenesc, ura, lașitatea. Familia Cozienilor, a unor oameni viermuiți, a dat naștere unei generații bolnave, fără de noroc. Începând cu  destinul Davidei, fiica mai mică a boierului, educată ca o lady deschide cercul vicios. Îndrăgostită de amantul mamei sale, Davida i se răzbună acestuia omorândul indirect, prin intermediul profesorului de matematică. Este un început în stilul tragediilor grecești. Crima îi este fatală. Davida se căsătorește fiind constrânsă de un om mic și mișel. Copii ei trăiesc aceiași viață incoloră și mercantilă. Linia de subiect trece ușor de la Davida la frații ei, Eustațiu și Bonifaciu.Sentimentele mărețe le sunt necunoscute, dandysmul este atitudinea ce se impune în felul de a fi a acestora. Am remarcat în cartea lui Petre Dumitriu o viziune negativă asupra omului, văzut doar din unghiul unei porniri pătimașe. Mi-am amintit aici de Răscoala lui Rebreanu, de discuțiile politizate ale boierilor speriați că vor pierde moșii. Nobilimea în degradare este subiectul cărții. Asistăm la formări de caractere, tentative de răzbunare și orgolii ruinate. Evident scriitorul posedă măestria scrisului imagistic, ne prezintă vizual și analitic fiecare personaj, se joaca cu limbajul, satirizează pe alocuri. Lectura acestei opere vaste m-a luat val vârtej, am fost în mijlocul unor evenimete, am trăit răscoale și scene amoroase, am asistat la intrigi și răsturnări de situații. Eu zic că romanul de familie pînă la urmă vine să educe în noi competența de a fi corecți atât cu cei apropiați cât și cu cei străini. Deci, vă doresc lectură frumoasă!