Acum, ca niciodată m-am îndrăgostit de Agatha Christie. Datorită faptului că i-am citit autobiografia, am redescoperit o femeie întru totul deosebită. Marea majoritate o cunosc doar drept autoare de romane poliţiste, o veritabilă regină a intrigilor cu iz criminal. Eu mă aflu în tabăra celor care îi adoră detectivele, îi admiră operele dramatice, iar mai presus de toate îi apreciază puterea neobişnuită de care a dat dovadă pe tot parcursul vieţii. Cred că de aici a pornit dorinţa să cunosc cât mai mult despre modesta scriitoare engleză. Autobiografia începută în oraşul Nimrud (Irak) 1950, este mai degrabă o călătorie în timp, decât o clasificare cronologică a evenimentelor marcante din viaţa Agathei.
Autoarea recunoaşte că cuvântul autobiografie îi parea prea pompos, presupunând un studiu integru al vieţii cuiva. Pentru Agatha, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cît sunt mai nerezonabile şi mai improbabile, cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de a făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de mică importanţă, făcându-te brusc să spui: Îmi amintesc... Necesitatea vitală a fiecărui om este probabil de a re-trăi încă o dată acele senzaţii plăcute fără de care ar fi mult mai trist, aici pe pământ. Scriitoarea începe prin a ne evoca amintiri din copilărie. O copilărie fericită. Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă, este cred să ai o copilărie fericită. În această primă parte a cărţii întâlnim oameni şi locuri, evenimente şi date importante pentru cea care ţinea pana amintirilor. Ashfieldul, casa părintească a fost pentru Agatha Christie un tărâm magic al primelor speranţe şi visuri. Acolo a crescut un copil creativ şi enigmatic, care avea să devină mai târziu scriitoarea celebră de astăzi. Stilul uşor lizibil al cărţii, naturaleţea celor povestite, ne oferă o privelişte de ansamblu asupra frumoasei perioade de timp în care a trăit Christie. Epoca victoriană cu apucăturile ei ciudate, cele două războaie mondiale, care au schimbat întru totul cursul lucrurilor, dar mai ales oamenii, şi-a lăsat amprenta în carte. Dincolo de factorii exteriori, Autobiografia ne oferă un preţios portret al scriitoarei. Marea revelaţie a fost pentru mine cea de a o cunoaşte pe Agatha Christie modestă, cuminte, destul de inteligentă pentru a-şi distruge mitul personalităţii. În carte, mai întâi de toate facem cunoştinţă cu omenia şi simplitatea, dominante ale personalităţii scriitoarei. Iar, Agatha Christie a avut parte de o viaţă plină şi complexă. Asistăm la o metamorfoză umană prin desăvârşire, dintr-un copil sfios şi visător spre o domnişoară elegantă şi muzicală, dintr-o tânără femeie ambiţioasă Agatha devine mamă iubitoare, dintr-o femeie iubită şi aparent fericită ajunge a fi singură şi înşelată, ca mai apoi să se regăsească plenar datorită călătoriilor, scrisului şi luminii pe care i-a adus-o cunoştinţa cu arheologul Max Mallowan. După căsnicia cu Max, viaţa ia o altă turnură. Pacea se instaurează în ţară, iar dorinţa Agathei de a scrie se transformă într-o necesitate vitală. La această etapă de creaţie ia naşetere Mary Westtmacot, un alter ego al scriitoarei. Sub acest pseodonim sunt scrise câteva nuvele şi romane psihologice (Absent in the spring, The rose and the zew tree), în care descoperim o altă latură literară marca Agatha Christie. Autoarea mărturiseşte că de fapt, acestea sunt unele din preferatele ei scrieri, pe langă cele câteva romane poliţiste care spune ea, o satisfac literar (The crooked house, Ordeal by innocence, The moving finger). Opera integră a scriitoarei este rodul unei munci colosale scrise şi rescrise în caietele de lucru, pe margini de hârtie, or înregistrate la dictafon. În spatele acestor cărţi devorate de cititori sunt ascunse numeroase lecturi, ani de muncă în farmacie şi spitale, călătorii şi expediţii arheologice, dar mai ales o minte lucidă şi dibace. Probabil acesta este secretul actulităţii detectivelor retipărite şi regizate, vorbelor care au devenit între timp celebre. Agatha Christie este un model de femeie, o aventurieră care a ştiut să iubescă viaţa, să preţuiască anii, dar îndeosebi să facă haz din necaz. Autobiografia ca şi în cazul multor scriitori a avut menirea să prindă din gaura veşniciei timpul pierdut. M-a emoţionat până la lacrimi ultima parte a cărţii, intitulată simbolic, Toamna. La apusul vieţii, peste douăzeci de ani, Agatha îşi înseamnă cele din urmă reflecţii. I-am admirat întotdeauna pe eschimoşi. Într-o zi frumoasă se pregăteşte o masă delicioasă pentru bătrâna mamă şi apoi ea porneşte pe gheaţă şi nu se mai întoarce... Ca mai apoi să scrie atât de sincer şi copleşitor: Ce pot spune eu la 75 de ani? Muţumesc Ţie, Doamne, pentru viaţa mea bună şi pentru toată dragostea care mi-a fost dăruită.P.S. Atunci când citim ni se reliefează un anumit chip, pentru mine aşa a fost veritabila Agatha Christie, o rebelă între valuri neascultătoare şi un zâmbet ştrengăresc pe buze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu