Un secret de femeie

S-a trezit dimineața cu gândul că vrea să-și cumpere jambiere. Și-a făcut ceaiul de mentă, a vărsat din neatenție zahărul pe masă și a început să caute un răspuns. De unde această dorință bizară de a avea niște jambiere... Le  vazuse la o adolescentă cu parul roșu, le văzuse la vitrina unui magazin, le văzuse într-un film de modă veche. Le admira felul în care acopereau piciorul de femeie. Mai ales picioarele frumoase, zvelte, săltărețe și cumva sigure pe fiecare pas. Da! De asta avea nevoie. În adâncul unor frustrări și regrete, își dorea siguranță și căldură. Ar fi perfect să fie de lână. Să poată ascunde atât cât este necesar pentru a părea elegant și nu alt cumva. Dar, acest veșnic dar... Nu le va putea îmbrăca niciodată. E o altă imagine de femeie pe care o vede purtând aceste simboluri ale eternului de zeiță. O altă Evă își va alinta picioarele, cu gesturi  leneșe și naturale, cu firescul care ei îi lipsea. O alta își va pune o fustă neagră, o umbră de parfum și va ieși din casă lăsând în urmă valul unei vechi promisiuni. Iar atunci când va merge plutind pe stradă va zâmbi. Așa cu numai Ea știe și poate. Fermecător. Cu un colț de gură.  Va zâmbi și pentru că e fericită, și pentru faptul că e altfel, și  pentru că poartă pe ea un secret. Un prilej de a fi unică, o posibilitate de a fi grațioasă și armonioasă cu ea înșăși. Tentant.  Zahărul de pe masă se făcu lipicios. 

Eseu despre orbire

Cine are ochi  - vede, cine are urechi - aude, cine are inimă - simte. O axiomă cunoscută de umanitatea tânără, de omul modern care-și trăiește irefugiabilul. Un hommo sapiens contemporan s-a dezvățat să citească semnele, s-a eliberat de matricea originară a naturii. Individul de azi își folosește ființa materială drept punte spre exterior. Ochii deși ne sunt deschiși, dorm. Cel de-al treilea ochi a devenit un mit.  

În Eseu despre orbire, Jose Saramago ne relevă conturul unei lumi detașate de normalitate. Descoperim o narațiune densă, cu evidente tangențe scenaristice, concentrându-ne atenția asupra fenomenului orbirii și urmărilor teribiliste ale acestuia. Pana tăioasă a scriitorului ne dezvăluie chiar din primele pagini, imagini șocante, dure, lipsite de menajamente. Asistăm la un crescendo narativ prin excelență, acolo unde imaginația nu mai are limite. Narațiunea -  ghem care se țese pe sine, un ghem al orbirii, semnifică noaptea interioară a umanității. 

Lipsa de identitate a personajelor, absența totală a onomasticii ne duc la ideea de comun, ne apropie cumva foarte subtil de realiatea omului simplu. De un șofer, de un hoț de mașini, de o fată cu ochelari negri, de un copil, de un bătrân, de un oftolmolog, de o femeie soție. Toți ei sunt uniți din cauza orbirii, apărute din senin asupra țării. La o analiză mai succintă, observă, că orbirea se transformă din stare în personaj, perceptibil în cele mai dense momente. Atunci când orbește o țară, întreaga piramidă de valori se năruie, omul își pierde masca.

 Eseu despre orbire ne scufundă într-o societate dezechilibrată de haos, de violențe, umilințe și josnicii. Alegoric până la măduva cuvintelor, scriitorul construiește o lume hibrid, o lume cu spitale de nebuni, lupte pentru supravețuire și mizerii. În ce se poate transforma un om căruia i se ia vederea? Iar, odata cu această stare îi sunt orbite cele mai umane sentimente și emoții. Omul devine brută. 

Citind textul, am sesizat vagi inspirații dantești. Or, scriitorul ne clădește o altă perspectivă asupra esenței noastre. Probabil am dat peste cea dintâi carte care m-a copleșit datorita credinței în puterea femeiei, în curajul și autojertfirea de care dă dovadă o Evă a zilelor noastre. Pe de altă parte, pot afirma cu voce tare că stilul viguros, frazele lungi, delirante, imaginile vizuale, dar mai ales olfactive, m-au teleportat completamente în lumea orbilor. Un cititor sensibil la imagini puternice de horror, ar abandona probabil cartea, în schimb celor dornici de o lectură expresiviă, le-ar dezvălui noi experiențe.

Din umbră

Cea mai frumoasa poveste este cea care nu are o continuare.  Odata întâmplată, trăită, ea rămâne cu noi, în cel mai ascuns strat al țesutului emotiv. Rămâne o unduire lentă de reîntoarcere, undeva într-un  trecut ireal de îndepărtat. 

 Atunci, în cea mai incertă noapte, rămasă în ceața zilelor suflate, asemenea unui puf de păpădie,  în bătaia vântului de seara, buzele tremurau cuvinte nedeslușite, iar propria umbra părea mai mult decât o proiecție, ea părea a fi tu. O parte care te îndemna să înregistrezi cu toată fința ta nestatornică acest moment unic de împlinire. Neasemuit cu nimic din ce-ai  trăit până atunci.

 Extazul, tandrețea și moleșeala mi-au împăienjenit gândurile. M-am oprit să te contemplu pentru că știam că e pentru ultima dată când te văd. Obiectivul meu lăuntric a imortalizat o parte din tine. Iar conștiința mea a înrămat momentul. Moment pe care peste ani îl vei căuta, îl vei retrăi și-l vei elogia ca fiind un carpe diem pe care l-ai meritat. L-ai vrut a fi intangibil și l-ai ocrotit. 

Fiecare om are astfel de clipe, trăite la intensitate maximă. Trăite fără a fi exteriorozate, ci mai degrabă îmbalsamate pentru propria veșnicie. Cadru e diferit, precum și percepția umană. Diferă și alegerea pe care o facem. Așa cum toți suntem într-un singur exemplar. Inimitabil. Ceea ce ne unește este cuvântul nerostit, lumina de sub gene, colțul unui zâmbet pe care alții nu-l vor observa. Și statornicia. Fiindca ai avut sălbatica libertate de spirit, să o recunoști pe ea - clipa cu care măsori eternitatea. 

Postare cu dedicatie

Avea cel mai blajin chip pe care copilul din mine și-l amintește. Mărunțică, dibace ca o furnicuță, calmă și dornică de oameni, baba Sonea (așa îi spuneam, din simplu motiv că nu mi-o aminteam altfel) întrunchipează pentru mine copilăria. Fragenda copilărie. Eram un copil zburdalnic, care la doar cinci ani cutreiera toată mahalaua, toate hudițele și sigur că, aveam preferințe. Îmi era inima cât o gutuie când știam că mă duc oaspete mic la ea. Deshideam poarta de lemn vechi, fără s-o mai închid, alergam pe cărarea de flori spre mica căsuță a bătrânei. Avea două cămeruțe, mici. Tavanele joase, pereții dați sârguincios cu var, și mai avea ceva, într-un colț de cameră. Un cuptor. Datorita covoarelor tradiționale, cu mulți trandafiri roșii, arbori, romburi și alte motive specifice, mă credeam șeic arab. Pe el mă cățăram, nerăbdătoare să-i povestesc perepețiile mele, să-i arăt păpușa cea nouă și să-i promit că-i voi face cunoștință cu noul meu prieten, cățelul lui moș Luca. Îngăduitoare mă asculta, mă servea cu plăcintă cu măr, iar din gentuța unde își ținea pensia și tot ce avea ea mai de preț, îmi dădea o bomboană. Așa gentuță are și bunica mea. Fiecare bătrânică o are. Eu îî ziceam gentuța fermecată. Acolo, sac fără fund, bomboanele apărea cumva mistic. Și erau cele mai bune. 

Nici nu știu care e mecanismul după care funcționează creierul nostru, cum își fac loc amintiri demult arhivate undeva la subsol, cert este că ele undeva ne condiționează. Eu de mulți ani nu m-am gândit la bătrânica singuratică din mahala. Ceva astăzi m-a făcut să mi-o întorc. Poate pentru că atunci, între pereții înguști cu ferestre liliputane, am fost pur și simplu fericită. Așa cum doar un copil poate fi. Poate pentru că acea femeie trecută prin foamete, văduvită, cu o singură fiică dispărută de ani, mă asculta ca și cum aș fi fost un om mare. Îmi arăta fotografii gălbejite de tot ce se numește timp și tristețe, îmi dădea broaboada să i-o pun păpușii. Îmi dădea flori...

După ce a plecat la cei drepți, casa i-a fost dărâmată. Puținele lucruri aruncate. N-am mai rămas nimic. În afară de umbra de amintire, diafană și  zglobie, pe care o port cu mine. 

,,Coșmar'' de Rodica Ojog-Brașoveanu

            Eu niciodată nu mi-am dorit atât de puternic să aflu cât mai mult desre un scriitor. Să-i citesc toate cărțile, să-i văd toate imaginile rămase și voalate de vreme, să-i aud vocea, mai pe scurt acel tot bolnavicios de fanatic al unui cititor fidel. Chiar dacă mă repet, ca o băbuță rămasă cu trei dinți, țin să mai dedic câteva rânduri scriitoarei mele de inimă, Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Această femeie a cărui destin este unul ieșit din tiparele femeiei obișnuite, m-a cucerit. Nu încetez să-i descoper scrierile mustoase, vii, parfumate de un temperament stelar. Cartea citită recent și pe care am sorbit-o cu nesaț, deoarece am sesizat că autoarea ne oferă pagini unice de autobiografie, poartă titlul expresiv de Coșmar. Scris la persoana întâi, textul evocă câteva istorii cu tentă misterioasă, dispariții incerte, relații complicate și căutari ale sinelui. Toate acestea se rotesc haotic in viața Laurei, o alter ego a scriitoarei. Amatoare de anticariate, Laura descoperă o fotografie geamănă care-i marchează radical existența. De aici începe jocul. Lupte interioare, monologuri zbuciumate, hotărâri îndrăznețe. Romanul deși are caracteristica unui detectiv, mai cuprinde valoroase confidențe și amintiri. Intuiesc că sunt chiar ale scriitoarei.

            Găsim aici amprenta unui București interbelic, cu străzile sale cândva roite de jobenuri, cu oamenii săi îmbătați de eleganță și cele câteva case, pereții cărora au rămas singurele mărturii ale trecutului. Unicitatea stilului doamnei Ojog-Brașoveanu se manifestă printr-o arhitectură literară de calitate. Această scriitoare e un fenomen și datorita faptului că posedă acea inteligență artistică care dibuiește unde să intervină cu o ideea filozofică, și unde să scoată din debara un personaj mai pestriț cu o replică comună, o discuție la telefon spre exemplu (— Mi-a zis Preda — genul care-i spune soţului, în apel direct sauvorbind despre, pe numele de familie — că m-ai căutat. Mi s-au tăiatpicioarele, tu! E extraordinar! Câţi ani sunt de când nu ne-am văzut...? Fan-tas-tic! ! ! Ai citit anunţul... Mi-am închipuit.. Dănuţ e boss mare la el,acolo, în California... O caută pe Delia... Nu se uită la bani... Tu mai ştii ceva?).

Orgoliul meu de lector mofturos a fost pe deplin satisfăcut, caci cum n-ar fi, dar relatarea la persoana I, are prețioasa capacitate de a facilita înțelegerea oscilărilor lăuntrice.

 Într-o emisiune veche la TVR, scriitoarea mărturisea că își ia personajele din viața de zi cu zi, unii din prietenii ei chiar s-ar fi recunoscut. După care relațiile s-au răcit. Toți vor să fie buni și generoși, pe când... Chiar nici autoarea nu se fardează în elogii și dulcegării, ci ni se prezintă firească, naturală și cumva comună.  Îndeosebi m-a fascinat în Coșmar, personajul misterios al Deliei, prietena de copilărie a Laurei. Trăsăturile și temperamentul diferit al acestor femei ar putea servi cu ușurință drept studiu al eternului feminin. Eu sunt sigură că voi reciti această carte, voi parcurge cu cea mai sinceră plăcere traseul intrigă- deznodământ, voi savura continuu expresiile zemoase din registrul scriitoarei de calibru, care nu încetează să mă obsedeze, paradoxal de plăcut. 

,,Scriitorul și sinuciderea’’ de Grigori Skartishvili

A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.  Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute  de scriitori care și-au curmat viața. De fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc un deosebit de  interesant și amplu eseu studiu lucrat de celebrul scriitor Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă geneza actului suicidal.

Când a fost rostită, or, gândită, veșnica întrebare a fi, sau a nu fi? Când omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale  celor mai deosebiți și enigmatici dinter scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki, Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul și suicidul/ Scriitorul și suicidul, eseul oferă prilej spre meditație.  Iar, pentru ca eseul să fie cât mai veridic,  Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller,  Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu fir  cauzele ce ar putea servi ca pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul,  nebunia din cauza pierderii sau stranietatea temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?!  Oare nu se cred ei niște zei?!

 O meserie periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:  O fi viața chin răbdat/ Dar, una știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!

,,Bestia umană'' de Émile Zola

Și atunci, Jacques, cu picioarele slăbite, căzu pe marginea șinei și izbucni în hohote convulsive, tăvălit pe burtă, cu fața cufundată în iarbă. Dumnezeule, îl apucase din nou boala aceea îngrozitoare pe care o crezuse vindecată? Cât pe ce să o omoare pe fata aceea! Să omoare o femeie, să omoare o femeie! 

 Acest fragment pare a fi rupt dintr- un scenariu de thriller, pe când este doar un ciob din opera romanicerului naturalist Émile Zola. Publicat în 1890, romanul ne oferă acces la lumea decadentă, cinică și criminală din catifelata societate franceză. Construit conform unor principii bine ordonate, subiectul cărții se derulează nespus de imprevizibil pentru cititor. Inițial ni se prezintă o familie, o relație aflată pe muchie de cuțit dintre șeful-adjunct al gării feroviare Rombaud și soția sa, Severine.

 De aici cortina se deschide și apare una câte una, bestia. Latura cea mai întunecată a omenescului este prinsă în vizor de scriitorul francez, care dăruiește fiecărui personaj un germene al viciului. Gelos, sau mai degrabă orbit de ură, Rombaud, cel care întrunchipa disciplina și seriozitatea, ajunge să comită o crimă. O crimă premeditată. Drama omorului se transformă într-un complex. Iar, complex psihologic stârnește bestia. Severine se transfigurează, dintr-o casnică onorabilă se trasformă într-o femeie fatală. O femeie care atrage brute. Ea îl prinde în plasele ei pe tânărul Jaques Lantier. Jacques care poate fi considerat exemplarul perfect al bestialității. Cel care își recunoaște boala, se luptă cu ea. 

Totuși, privite în ansamblu, toate personajele acestui roman social pot fi numite bestii. Bătrânul desfrânat Grandomarin, mătușa Phasie obsedată de bani, Misard, soțul acesteea, Flore cea îndrăgostită nebunește, Denizet cel orgolios, toți acești oameni sunt contrastul bunătății și sentimentelor nobile. Unica, și cea mai lipsită de orice viciu este Lisone, locomotiva, căreia scriitorul îi oferă viață. Pagini frumoase sunt dedicate descrierii personajului mașină. Comparată cu o femeie devotată, Lisone, se situiază pe cealaltă parte a baricadei. Prin noutatea sa psihologică, investigația criminală, dar și diagnoza iubirii pasionale, acest roman menține în tensiune cititorul. La fel de complexă este și tematica operei, drama alcoolismului, boala ereditară, justiția cangrenată, omorul și suicidul, dragostea pasională. 

Atmosfera cețoasă a gării feroviare, fumul locomotivelor ce circulă pe linia Paris-Saint-Lazare și Havre, forfota indiferentă a călătorilor grăbiți, completează  aerul sumbru al romanului. După lecturile mele anterioare, această carte a fost asemenea unui duș rece.